Pe urmele lui Perceval

Pornind de la premisa că fiecare individ se naşte cu conştiinţa binelui şi a răului, este de bănuit că la Judecata de Apoi vom da seamă doar pentru convingerile şi faptele noastre, nu şi pentru cele ale vecinilor, prietenilor, cunoscuţilor şi necunoscuţilor. Altfel spus, nu vom fi judecaţi în funcţie de ceea ce au crezut alţii că ar fi trebuit să fim şi să facem, ci ne vom judeca noi pe noi înşine, în orizontul acestei conştiinţe, doar pentru ceea ce am fost şi am făcut. Şi este de presupus că cei care şi-au construit viaţa în funcţie de valori induse sau impuse de alţii, valori care le-au fost şi le-au rămas, de fapt, străine, vor fi găsiţi vinovaţi. Pentru păcatul de a-şi fi irosit viaţa.

Mutatis mutandis, îmi imaginez că aşa stau lucrurile şi în privinţa popoarelor, la judecata de apoi a istoriei. Şi mi-e teamă că, la o asemenea judecată, România va fi găsită în repetate rânduri vinovată de păcatul irosirii. Pentru că în cei 158 de ani de existenţă, România a avut rareori curajul să se întrebe ce îşi doreşte cu adevărat, mulţumindu-se cu a-şi dori doar ceea ce i-a părut a fi posibil. Problema este că, în vederea atingerii unui asemenea scop, România s-a văzut nevoită să adopte formal, pentru a se putea dezice ulterior, în funcţie de un context istoric sau altul, mereu alte seturi de valori, seturi care n-au avut prea multe în comun nici între ele şi nici ele, pe rând, cu România, astfel încât astăzi, şi dacă ne-am dori să aflăm, ne-ar fi destul de dificil să stabilim cât din istoria noastră este rezultatul voinţei reale a poporului român şi cât este rezultatul unor circumstanţe mai fericite sau mai puţin fericite.

Ştiu, îmi veţi spune că, procedând aşa, am supravieţuit la răscrucea imperiilor. Acest loc comun al istoriografiei naţionale întotdeauna m-a dus cu gândul la o fabulă a lui Esop, fabulă pe care o voi reda aici în întregime, fie şi doar pentru parfumul aparte al versiunii lui Sadoveanu:

O pisică prinsese un liliac ce căzuse jos din zbor şi vrând să-l mănânce, el o rugă de iertăciune; iar mâţa-i zise că nu poate să-l lase, fiindcă aşa îi este meşteşugul, ca să prindă paseri. Liliacul îi zise atunci că el nu e pasere, ci şoarece; şi fu lăsat. După aceea iarăşi fu prins de altă pisică, ce de asemenea vru să-l mănânce; el iarăşi o rugă să nu-l mănânce, că nu-i şoarece, ci-i pasere; şi iarăşi îl lasă; şi aşa se întâmplă că schimbându-şi numele de două ori a scăpat cu viaţă.

Învăţătură: Aceasta ne arată că se cuvine şi nouă să nu rămânem la aceeaşi stare, ci să urmăm celor care se prefac după vremi şi de multe ori scapă din primejdii (Pisica şi liliacul, în Alexandria. Esopia, ESPLA, Bucureşti, 1960, p.180).

Morala, enunţând avant la lettre principiul evoluţionist potrivit căruia supravieţuieşte cel care se adaptează, ne este cunoscută şi din alte fabule, însă faptul că în varianta lui Donici, Liliacul şi rândunelele, spre deosebire de variantele lui Esop şi a lui La Fontaine, morala fabulei este radical diferită nu poate fi, în context românesc, cu totul întâmplător: Aşa isteţul liliac/ Din două întâmplări cu minte au scăpat;/ Dar starea-i fizică nu e de lăudat,/ Căci el, după proverb: nici turc nu-i, nici turlac/ Şi tristă soartă au acei din poporeni/ Ce nu sunt nicăiuri statornici cetăţeni. Pentru că va fi supravieţuind cel care se adaptează, dar, preocupat să supravieţuiască, uită să mai şi trăiască. Pentru că este nevoit să uite cine este. Şi să uite ce îşi doreşte cu adevărat, dincolo de simpla supravieţuire.

Ce ne dorim noi, românii? Ce ne dorim, făcând abstracţie de orice condiţionare geopolitică şi de orice ideologie de import? Unul dintre răspunsurile deja clişeizate este să muncim ca în Est şi să trăim ca în Vest. Ceea ce nu prea este posibil decât prin eludarea legii. Dar este într-adevăr aşa? În ce măsură o asemenea generalizare corespunde realităţii?

Iar o întrebare tot atât de importantă ca prima este cum suntem. Nu cine suntem şi nu cine am fost. Am pierdut nepermis de mult timp încercând să ne descoperim sau să ne inventăm trecutul, să ne legitimăm nu prin ceea ce suntem, ci prin ceea ce am fost. Astăzi, indiferent cum l-am privi, eroic sau excesiv mitizat, suntem doldora de trecut. Şi mi-e teamă că cei care au prea mult trecut nu prea mai au şi viitor. Şi nici cum spun alţii că am fi. Pentru că asta ştim deja. Imaginea noastră în lume este cât se poate de proastă. Dacă îi spui unui occidental că eşti român, se poate întâmpla ca acela să-şi ducă instinctiv mâinile la buzunare. Şi nici cum ne place să credem că suntem. Pentru că nu suntem nici cei mai viteji, nici cei mai demni, nici cei mai ospitalieri, nici cei mai inteligenţi şi nici măcar cei mai şcoliţi dintre europeni. Dimpotrivă. Şi, cu siguranţă, nici cei mai avizi de cultură. Cum suntem noi astăzi, noi, luaţi în sine? Aceasta este întrebarea la care cred că a venit timpul să răspundem.

Am lansat pe o reţea de socializare următoarea rugăminte: Vreau să scriu un articol în care să fac un soi de analiză SWOT a României de azi. Nu am avut nicio problemă în a-i descoperi României numeroasele puncte slabe, însă, când a trebuit să-i identific punctele tari, am intrat în pană de idei… V-aş rămâne profund îndatorat dacă m-aţi ajuta să identific punctele tari ale României de azi. Şi mă aşteptam să nu primesc nici un răspuns. Spre surprinderea mea, am primit. Câteva, direct pe wall, altele, prin mesaje private. Unele, pertinente, altele, de-a dreptul năstruşnice. Spre surprinderea mea, nu pentru că România ar fi cu totul lipsită de puncte tari, ci pentru că, fiindu-mi cunoscută poziţia de individ care nu percutează nici la naţionalisme ieftine (însă pe cât de ieftine, tot pe atât de periculoase) şi nici la discursurile patriotarde ale unora pentru care politica este o tarabă numai bună să se caţere pe ea şi să o folosească apoi drept trambulină, am vrut să văd dacă acest cuvânt, România, mai trezeşte reacţii în sufletul şi în mintea oamenilor de bună credinţă. Şi trezeşte. Prea puţin contează dacă aceste reacţii au fost pro sau contra. România continuă să nu ne lase indiferenţi, iar acesta este un bun punct de pornire.

Interesant mi s-a părut altceva, şi anume faptul că punctele tari identificate de unii au fost privite de alţii drept consecinţe ale unor puncte slabe. Şi reciproca. Cred că aici este cheia problemei. Nu voi cita aici opiniile celor care au dat curs rugăminţii mele şi cărora le mulţumesc pe această cale, rugându-i totodată să-mi ierte micul artificiu. Voi lua în discuţie doar una dintre trăsăturile noastre, ale românilor, în legătură cu care cred că suntem cu toţii de acord: ingeniozitatea. Ingeniozitatea poate fi o calitate, după cum poate fi, la fel de bine, şi un defect. Putem fi ingenioşi în rău, descoperind modalităţi prin care să eludăm legea, după cum putem fi ingenioşi în bine, „brevetând” modalităţi insolite prin care să surmontăm obstacolele ce ne apar în drum. Iată de ce cred că o a treia întrebare importantă ar trebui să vizeze setul minimal de valori morale în funcţie de care să ne punem în practică însuşirile.

Participând la un forum, am aflat că România a obţinut în două rânduri locul întâi la un concurs internaţional de soft educaţional şi că tot România este printre puţinii exportatori de soft educaţional din Europa. În condiţiile în care astăzi elevii români par tot mai puţin atraşi de studiu, un soft educaţional inteligent gândit poate reprezenta o soluţie. Ştiu că învăţământul este subfinanţat, dar ştiu şi că, în sălile de clasă din Occident, în cele în care am intrat, existau, la fel ca şi la noi, tot bănci, scaune, catedră şi tablă. Cel puţin din acest punct de vedere, nu am rămas în urma ţărilor avansate. Încă. Iată, avem şansa de a ne moderniza procesul de învăţământ odată cu ele.

Am aflat că a fost lansată, în România, prima platformă de live chat medic – pacient din Europa. Va suplini o asemenea platformă, în cazul în care se va dovedi funcţională, lipsa acută de cadre medicale din sistemul românesc de sănătate? Cu siguranţă, nu. Dar ar putea contribui, fie şi într-o mică măsură, la îmbunătăţirea serviciilor medicale. Iar acestea sunt doar două dintre exemplele de fericită valorificare a ingeniozităţii. Nu voi relua aici nici mitul numărului mare de români angajaţi de Microsoft şi nici pe cel în urma căruia Râmnicu Vâlcea s-a ales cu supranumele de Hackerville, însă cred că informatica ar putea reprezenta un domeniu în care România să exceleze.

Evident, acest articol nu s-a dorit o analiză SWOT a României de astăzi. Las asemenea analize în seama thinktank-urilor şi a agenţiilor guvernamentale. Din lipsă de timp şi de logistică, dacă nu şi de pricepere, nici măcar nu am intenţionat să formulez preliminariile unei asemenea analize. Tot ceea ce mi-am propus a fost să lansez în spaţiul public acele întrebări la care cred eu că România nu mai poate amâna răspunsurile: Cum suntem? Ce ne dorim? Care sunt valorile morale la care ar trebui să ne raportăm? Sunt convins că, răspunzând acestor întrebări, vom afla şi cine suntem. Şi cine am fost. Atât doar că va trebui să răspundem astăzi. Mâine s-ar putea să fie prea târziu.

DANIEL TACHE este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național „CONSTANTIN  CARABELLA”, din Târgoviște…