Frumuseţea pierdută a acestei lumi
Întâi, am făcut munţii.
Exact aşa am făcut.
Am zis să fie nişte munţi care să despartă zările
şi din care să izvorască mereu
ziua şi noaptea,
viaţa şi moartea.
Apoi, am făcut dealurile.
Cu izvoare dulci şi sărate le-am făcut,
cu pajişti întinse şi viţă de vie,
cu pruni şi meri le-am făcut,
printre ape să pot mă ascund,
să pot să m-ascund între cer şi pământ.
Şi apoi am făcut Ialomiţa.
Exact aşa am făcut.
Am zis să curgă un râu prin pustiu,
de la nord la sud şi de la vest la est,
mereu să-mi despartă malurile,
malul stâng, malul drept,
doar ca apoi să mă unească mereu
pe mine, cel drept, cu mine, cel stâng.
Iar la urmă de tot,
din munţi şi din zări,
din zile şi nopţi,
din vieţi şi din morţi,
şi pe mine
tot eu m-am făcut.
Şi pe bătrânul popă, care spumega doar râuri de pucioasă, şi pe bătrâna învăţătoare, care spumega doar râuri de foc, tot eu i-am făcut
să-mi ceară să mă închin doar cu dreapta
să-mi ceară să scriu doar cu dreapta
să-mi pot da pumni doar cu dreapta
să mă prăbuşesc apoi în mine, să mă caut şi să nu mă găsesc, iar la răscruci
să apuc doar pe calea din dreapta
să apuc doar pe calea cea dreaptă
să nu mă mai uit şi să nu mă mai caut
niciodată
pe mine,
cel stâng.
În dimineaţa în care nu mi-a mai rămas
nimic de uitat
nimic de uitat
nimic de uitat
am ştiut că nu voi mai fi niciodată tânăr.
Fără titlu
Singurele filme la care mai pot să mă uit
sunt alea SF
în ele femeile au fuste luuungi
lungi până la glezne
ca în singurele cărţi
pe care le mai pot citi
alea pe care le-am mai citit
o dată
odată.
Nevastă-mea zice s-o ţin acasă
să-mi facă mereu chiftele
şi eu o întreb
păi de ce
că n-ai peste ce să mi le arunci
dar ştie ea ceva
şi zâmbeşte.
Ştie ea ceva.
Şi pentru că nu mai am ce face
că s-a scris tot
mă întreb mereu dacă strigătul ăla
ăla al lui Munch
ştiţi voi care
că toţi îl ştiţi
este sau nu este
un strigăt mut.
Da’ mă întreb şi eu aşa şi zâmbesc.
Că ştiu eu ceva.
Singura chestie care mă mai derutează
este că încă îmi aud îngerul
ăla de pe umărul drept
pe care îl ştiu de la Tom şi Jerry.
Şi ăsta îmi zice:
-Hai sictir!
În ultima vreme însă
nu ştiu de ce
parcă şi asta se întâmplă
tot mai rar.
Şi nici nu-mi vine să strig.
Prin valea umbrei morţii
În linii mari, aşa vor arăta lucrurile:
eu, foarte tânăr, mă voi uita la mine, foarte bătrân;
între noi, doar o vale,
poate cu meri sălbatici,
eventual, înfloriţi,
un fel de cer
îndoit,
prăbuşit
şi o singură, mare întrebare.
În linii mari, da, aşa vor sta lucrurile.