Constanţa POPESCU – Trei

Constanţa_Popescu

  1. Un anotimp

Nu vreau să-mi obosească pașii,
nu am timp să ațipesc…
se topesc zăpezile peste umbra mea,
peste gânduri împrumutate,
devenite dorințe de Anul Nou,
păstrate într-un clopot cu limbă de foc…
e tot ce pot să fac în iarna asta,
la gura sobei îmbrățișarea mă îmbată
ca vinul vechi…
Îmbrăcam mantie albă,
în noaptea când te căutam.
Erai visul din care plecam prima…
privirile se atingeau ca niște fluturi albi,
mă topeam și nu voiam să-ți invadez
gândul, până ce clopotul
nu sparge anotimpul în care-mi hibernează dorul…
Într-un caleidoscop de mirări:
tu portativul, eu cheia sol
în care semnează anii…
sfârșitul, o simfonie… eternă…

  1. Punctul sensibil

Mi se scurge sălbatic a nopților netrăire,
din ochii fixați între două rime sparte,
care abia mai murmură o rugă…
Erau acolo neliniște și teamă,
o gheață periculos de subțire
când soarele sparge întunericul
ucigând noaptea prin care n-a zburat
nici un înger…
Dumnezeu ocupat cu Facerea,
a prescris printre muritori iubirea
panaceu universal singurătății
și mai ales nemuririi…
așa a inventat poezia,
la granița dintre lumi,
punct sensibil de trăire
de la zi la noapte.

  1. Sunt un gând

N-ați văzut pe unde circulă fericirea?
Am așteptat-o în stația cu fața la soare,
unde oprește autobuzul plin cu ani,
obosiți și trimiși la muncă.
Am perna plină cu stele,
încă șlefuiesc colier zilei
născută iar și iar din osânda
anotimpului cu zâmbet la ferestre…
E noaptea fără număr, ascunsă în gânduri
ce-mi spală dimineți cu muguri de rouă
prăvălite pe doruri ucise.
Sunt încă pe drumul cu sens unic,
mă îndepărtez cu fiecare clipă
și destinația neclară,
îmi pune saboții de plumb
și-mi taie puntea spre cuvânt.
Sunt un gând ce nu l-ai avut încă…