1. O despărțire de Traian Băsescu. Înțeleg, înțeleg, dar cu ei cum rămâne?

Citesc un text plin de mâhnire al domnului Gabriel Liiceanu, text pe care aș spune că îl așteptam; și nu de ieri, de azi, ci de ani buni. Asta pentru că, domnul Liiceanu, deși sprijinitor al Proiectului politic Băsescu, a avut în câteva rânduri reflexul de a lăsa să se vadă că nu este un permanent suporter necondiționat, penalizând – e drept, mai degrabă cu umor, cu gentilețe, decât cu asprime – o boacănă sau alta a președintelui Băsescu. Un exemplu ar fi momentul în care s-au tras acele sfori penibile pentru a fi trimisă la Bruxelles, ca parlamentară europeană, inenarabila EBA. Despărțirea domnului Liiceanu de Băsescu nu vine nici prea târziu, pentru a putea fi ignorată, nu vine nici la timp, pentru a mai folosi la ceva. Greșesc. De fapt folosește. Ne ajută să înțelegem cât de înșelătoare poate fi clipa. Căci, deși pentru o vreme Deceniul Băsescu ni se va părea o tristă eternitate, va veni vremea când va fi perceput la adevărata sa mărime – o clipă tulbure de care nu doar Traian Băsescu a fost vinovat. Cu ale sale cele bune, și cu ale sale cele cu totul nebune, zilele acelui deceniu își vor fi avut noima lor de a exista. Cei care îl vor cântări peste o jumătate de secol o vor face cu alte unități de măsură decât ale noastre.

Textului de azi al domnului Liiceanu îi lipsește parcă un paragraf. Cum rămâne cu ei, cei care, chiar dacă au votat o dată sau chiar de două ori pentru Traian Băsescu, au exprimat rezerve din ce în ce mai serioase față de felul în care opera președintele? Luați peste picior de cei care, chipurile, înțelegeau mereu mult mai bine ca alții, scăldați în acuzații aiuritoare, uneori boicotați nu chiar cu mare discreție, se uitau uluiți la acei “senatori de drept” ai statului de drept de rit Băsescu. Un stat de drept care, la câteva clipe după plecarea domnului Băsescu de la Cotroceni, s-a arătat în întreaga sa mizerie. Continuă să se deconspire și azi. Fiindcă spectacolele degradante de azi de acolo vin, din măruntaiele statului de drept preferențial clădit de Traian Băsescu și camarila sa. Deși fermecată, scara domnului Traian Băsescu a ajuns exact acolo unde a dus tot timpul – jos, foarte jos.

Reiau mai jos Prefața la volumul Băsesc, deci exist! Intelighenție și putere în România, 2004 – 2014 publicat anul trecut la Editura Cartier, ca să vedem, vorba bunicii mele, pe ce scândură dormim.

 

Inițial, aceste texte — și multe altele – au fost destinate libertății absolute: hiperspațiul. Îi mulțumesc lui AVP (aka Viorel Padina) pentru a mă fi convins că și blogăritul e scris; “în legile omenești” ale zilei. Ipostaza “pe hârtie” nu este o autoamăgire. În spațiu ori pe hârtie, o cronică polemică a clipei are puține șanse de a trăi cu mult mai mult decât clipa pe care o ia în primire. M-am eternizat în efemeride. Veți da aici peste multe nume. Nu ele mă interesează. Mă interesează mentalitățile. Numele nu fac decât să ilustreze mentalități. Numele trec, mentalitățile rămân. Fie ele vechi, fie ele noi. Mentalitățile sunt asemeni piramidelor egiptene. Unii dintre vizitatorii lor se simt, dintr-o dată, faraoni. Efemeritatea din ei începe să se creadă altceva – eternitate. Așa se naște lipsa măsurii. Cu puține excepții, textele sunt selectate de pe un blog personal, CERTOCRAȚIA, acoperă o perioadă de cinci ani (2009-2014) și nu sunt orânduite cronologic. Fixarea în timp cred că poate câștiga mai mult contur prin preocuparea pentru niște teme, decât prin obediența față de o disciplină calendaristică. Coerența se câștigă, nu este oferită. În felul acesta, un subiect (ilustrat el de o persoană sau de o mentalitate; propus el de o polemică sau de tăceri strategice) rămâne o țintă mișcătoare. Fotografiind fluturi morți, nu surprinzi zborul. Mă interesează o perspectivă din care poate fi observată nu doar evoluția temei, dar și cea a cronicarului față de temele alese. Așa se explică de ce un text din 2014 poate fi urmat de unul din 2009. Dacă numele ilustrează mentalitățile, temele ilustrează o meta-temă. Meta-tema cărții nu este omul politic Traian Băsescu, ci Deceniul Băsescu. Politicianul cu numele respectiv este doar unu. Deceniul care-i poartă numele suntem toți. Degeaba atribuim doar politicianului toate nereușitele. Nu ne putem însuși doar reușitele deceniului respectiv. Și tema (unii o numesc Traian Băsescu, alții – Marinaru’), și meta-tema (unii o numesc Deceniul Băsescu, alții – Regimul Băsescu), sunt încă fierbinți, nerezolvate. Un pro sau contra strict pasional este irelevant. La fel, meta-tema Memorie & Istorie (recentă), ilustrată de teme precum pupinismul – activ sau crepuscular ori camarila mediatică. Sau meta-tema Tiranofiliei Moraliste și Oportuniste. Nu trebuie să te cheme neapărat Traian Băsescu pentru a gândi “Băsesc, deci exist!” Deloc paradoxal, nu puțini anti-băsiști sunt prizonierii aceluiași mod de a-și întreține certitudinile. Nu cred că există un spectacol mai jalnic decât cel oferit de pupini foarte activi până mai ieri, intrați într-o fază de pupini crepusculari, pentru a sfârși printr-un antibăsism suspect de asurzitor. Azi, când ușa prezidențială nu mai duce spre biroul său, politicianul Traian Băsescu îi numește ”lingători de clanță”. Are dreptate, doar că el le-a cultivat gustul clanței. Alți corifei ai simțului critic cu sens unic se retrag strategic din acțiuni agitprop trăgând o ultimă salvă: ”Un președinte pentru alte coordonate istorice – Henric al V-lea”. Efortul lor academic se focalizează azi pe dileme ce frământă românimea care nu poate uita de Radio Erevan – ”A fost ori nu Beria un intelectual autentic?” Sunt în așteptare. Trebuie să vină ea o altă clipă favorabilă. Mereu a venit. Ăsta-i rostul clipei: să vină. Chiar dacă apoi trece. Nu mi-am propus să realizez o Antologie a Nerușinării Băsiste. Nu de alta, dar eu însumi aș putea figura în ea – am fost foarte critic cu omul politic, dar am optat pentru el în două rânduri. Și nu pe principiul “răului mai mic”, ci cu speranța că, una peste alta, la finalul deceniului, jumătatea plină a paharului va fi mai… mare decât jumătatea goală. Nu regret că, pentru o vreme, am crezut că metehnele omului politic vor fi surclasate de calitățile sale. Regret doar că Traian Băsescu a sfârșit prin a-și nedreptăți crunt calitățile, vitaminizându-și defectele. Exact la sfârșitul deceniului care-i poartă numele, a ținut să iasă din scenă răsturnând tot ce i-a stat în cale și trăgând după el o față de masă, oricum din ce în ce mai murdară. Ce clipă! De fapt, nu noi luăm în primire clipa. Ea ne ia în primire. Dacă acceptăm acest adevăr, în pofida protestelor ego-ului nostru bosumflat, șansele de a fi înțeles ceva din ce am trăit devin mai mari. Și a înțelege este singura cale de a supraviețui clipei. Ba chiar și deceniului. (1 martie, 2015)

 

2. Nobel…

Văd multă lume mirată (daca nu chiar revoltată) că Nobelul pentru literatură a fost câștigat în acest an de Bob Dylan. Surpriza e foarte mare mai ales pentru cei neatenți – in urma cu trei ani, Comitetul Nobel anunțase că va deschide poarta nominalizărilor și pentru „cantautori” de mare anvergură. Și-apoi, nu cred că Dylan sau Cohen n-au ce căuta printre poeți. Aș zice chiar că mulți poeți n-au ce căuta pe lângă Dylan și Cohen. Dar toate acestea sunt preferințe nu măsurători cu un laser care nu poate lucra pe valori literare, muzicale etc. Tot ce se poate cere unui premiu este să fie plauzibil și – opinie strict personală – cel din acest an este. Premiile au și „talentul” de a nedreptăți – un câștigător = 10, 100 sau chiar 1000 de nedreptățiți. E o nedreptate i-as zice „naturală”, cu mult preferabilă celor lucrate în laboratoare ale mistificărilor. Vă spun o mare noutate – lumea se schimbă. Primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1901) a fost Sully Prudhomme „in special recognition of his poetic composition, which gives evidence of lofty idealism, artistic perfection and a rare combination of the qualities of both heart and intellect”. Câți dintre noi mai citesc azi Sully Prudhomme? Dar cândva, era citit. Zău, Bob Dylan n-a vrut să ne dea cu tifla.

DORIN  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și disident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în CULTURA  DE  SÂMBĂTĂ,  texte din CERTOCRAȚIA ( aici postăm și ne umplem de blogdaproste )…