Constantin Virgil Bănescu (1982-2009); expresia fragilității poetice

Constantin Virgil Bănescu este unul dintre poeții care și-au făcut din poezie nu doar un mod de viață ci chiar modul în care și-a conceput-o și a trăit-o. Fiecare cuvânt al fiecărui poem scris de el arată pur și simplu frânturi din carnea poetului, din ființa sa fulgurantă, transparentă pe alocuri. Putem spune că poezia la locuit pe poet și că, pe alocuri, l-a străpuns și a izbucnit, a ieșit afară prin fantele create. Fiecare cuvânt din poezia lui Constantin Virgil Bănescu are și este marcat de sens, de sensul care impune rostirea poeziei scrisă de el, rostirea care face ca fiecare vers să vibreze odată cu, și alături de cititor. Cele mai multe sensuri ale poeziei sunt ascunse, sunt așezate între paranteze invizibile, paranteze care delimitează aici-ul și acum-ul de dincolo-ul către care (con)duce poemele sale.

Constantin Virgil Bănescu a evitat starea de rostire pentru a-și așeza poezia în starea de transfigurare permanentă, în starea de arătare a transparenței (diafanes) în care plutește și în care trăiește poezia lui. Fiecare arătare a unui sens sau a unei stări aduce după ele, într-un halou de lumină difuză, dar pătrunzătoare, noi și noi înțelesuri, noi și noi trăiri însoțitoare, post și premergătoare, pentru fiecare cuvânt care alcătuiește, care compune textele sale. Poemele provoacă stări moi, stări nude, stări care asigură de fiecare dată o trecere, o trecere premersă de un rit transcendent. Acestea toate sunt urmate de gust, de gustul rar găsit al hranei ce odată era doar pentru zei și care a fost coborâtă pe pământ, printre noi, de poeți.

Constantin Virgil Bănescu și-a mascat trupul în poezie, a crescut în ea și la adăpostul ei foarte firesc, foarte motivat și desigur descris înlăuntrul ei, așezat acolo cu siguranța talentului nemărginit care i-a locuit ființa de cuvinte. Nicio zbatere inutilă nu îi (des)compune creația, nicio (dez)alcătuire nu își face simțită prezența în poemele sale. La fiecare rostire a unui poem al său simți profunzimea cuvintelor care îl alcătuiesc, care îl compun și care îl fac să trăiască și să vibreze în miezul glasului tău, în gura care, rostindu-l, îi împrumută forma și în sufletul care, trăindu-l, vibrează împreună cu el. Zbuciumul tăcut care răzbate din poezia acestui poet magician este regăsit mai târziu și mai departe, așa cum efectul unui drog puternic te face să îi trăiești stările la mult timp după ce l-ai luat.

Constantin Virgil Bănescu s-a lăsat purtat de poezie și de grația ei firesc, foarte firesc, și dublat de o mare siguranță creativă, o siguranță pe care stăpânirea uneltelor scrisului ți-o dă și care te face puternic și blând în același timp. Veghea impusă de poemele sale se permanentizează în privirea și în trupul cititorului său, își face adăpost în locurile care se lasă locuite și se așează definitiv, cuprinzând și invadând senzorial trăitorul ei. Trăind aceste stări, evadând în fantastic și în fantezia lui, amuțești, închizi ochii și asculți cu mirare liniștea care te cuprinde și care te domină pas cu pas, cu ușurință și cu siguranță. Plasa în care ești cuprins de această poezie are ochiuri mari, ochiuri care îți lasă posibilitatea să vezi, să vezi foarte mult și foarte adânc dar care nu dă posibilitatea să treci, să mergi mai departe decât starea indusă te poate lăsa. Aceasta este limita impusă de cerebralitatea poezie lui Constantin Virgil Bănescu, aceasta este calea scrisă de acest miraculos poet.

Citind, rostind, auzind poezia scrisă de Constantin Virgil Bănescu, simți fizic cum timpul însuși/ este neputincios/ față de trecerea lui!

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…