Adrian Pancu. După nouă ani….

Cât a trăit, Adrian Pancu a adunat obiecte și stări care făceau parte din universuri descompuse, din lumi rupte, fărâmițate. Și-a construit, și-a făcut cu ele o lume a lui, alcătuită așa, din fragmentele și din atingerile celor cărora acele obiecte le-au aparținut. Cât a trăit, Adrian Pancu s-a înconjurat de oameni pe care i-a transformat de-a lungul timpului în apropiați și prieteni. Și-a făcut cu, și alături de ei, o viață bună și plăcută, o viață mai mult sau mai puțin luminoasă, mai liniștită sau mai tumultoasă. Așa a trăit Adrian Pancu, alături și împreună cu/de obiecte urmărite de poveștile lor și alături și împreună cu/de oameni care în permanență se povesteau.

Așa l-am cunoscut, dornic să(se) împărtășească, nerăbdător să (se) exprime și să fie ajutat să o facă.

Adrian Pancu își consumă în continuare absența, își trăiește posteritatea ca și până acum: în liniște, cuprins și îmbrățișat de o mare și desăvârșită liniște, aceea pe care împăcarea cu viața și cu sfârșitul ei ți-o poate da. Ascuns de tot și definitiv, Adrian Pancu cel fizic își continuă cu sfioșenie povestea vieții trăită și își parcurge cu siguranță trăirea vieții neconsumată, oprită oarecum nefiresc. Cei nouă ani trecuți, care ne despart de prezența lui fizică sunt anii cei mai tăcuți ai biografiei lui, sunt anii care i-au lăsat răgaz operei pe care a construit-o, să se așeze în matca, în forma și în tiparul pe care oricare concepție artistică serioasă și coerentă o cer și o presupun obligatoriu. Opera care îl va urmări în eternitate nu este încă vizibilă tot timpul, și oricărui privitor, ea încă își ține imaginea departe (îndepărtată) de privirea ce vrea și/sau poate să o simtă și să o trăiască în toată complexitatea ei. Încă sunt lucrări care nu se lasă citite, dezvăluite, cucerite. Aceste lucrări sunt acelea care îi construiesc, cu fiecare zi care trece, umbra memorată definitiv, umbra însoțitoare ce demonstrează că opera lui își menține vizibilitatea și viața, parcursul ascendent.

Adrian Pancu a plecat prea devreme dintre, de lângă noi, dar și-a lăsat multe cuvinte nespuse de tot în urmă, și-a lăsat necuprinse de tot granițele personalității îmbietoare care l-a caracterizat și marcat întotdeauna și și-a lăsat contemporanii și supraviețuitorii să îi ducă mai departe povestea cum poate și cum crede de cuviință. Adrian Pancu a așezat lucrurile care i-au locuit viața într-o ordine ușor dezordonată, într-o firească disponibilitate spre și pentru desfacere, spre oferire care se cere consumată. De aceea, încă îi putem simți și vedea absența, de aceea simțim în continuare dorința de a-i marca absența împreună cu el și nu fără.

Adrian Pancu este un artist și un prieten care își părăsește greu anturajul, gașca ce îl personalizează, care îi încarcă și îi îmbunătățește prezența vie sau absența. Fiecare pas pe care l-a făcut cât a trăit, a fost completat de o prezență apropiată, de un martor care îi putea dubla fapta sau faptele care se petreceau sau care urmau să aibă loc. Drumurile, căile pe care urma să le parcurgă, nu erau concepute să se petreacă într-o atmosferă de singurătate sau de tăcere, toate acestea trebuiau completate de zgomotul firesc al prietenilor, de prezența sau de prezențele ce îi asigurau zgomotul de fond care îi amplifica și completa siguranța gestului următor. Fiecare persoană însoțitoare se putea transforma într-o binevenită și mult așteptată călăuză.

Absența lui Adrian Pancu nu mai poate fi completată decât de prezența noastră evocatoare, de faptele lui transformate de noi în povești, de sentimentele noastre aduse, adunate într-o cronică (de)formatoare a persoanei și a personalității lui. Toate acestea îi vor ușura așezarea într-un fel de nemurire, într-un fel de poveste care îi va perpetua existența postumă și îi va ușura așezarea definitivă într-o imagine mereu în mișcare, mereu mișcătoare.

Adrian Pancu și-a făcut loc în posteritate, a deschis ușa prin care a trecut în lumea absenței lăsându-ne pe noi, cei care ne continuăm drumul în această viață, pe noi cei care l-am cunoscut și care i-am fost aproape și apropiați, să îi perpetuăm și să îi permanentizăm prezența folosind amintirile și cuvintele noastre, fiecare dintre ele fiind incomplete. Dar adevărate. Dar sincere și încărcate de dor. Fiecare evocare a noastră mai adaugă o rămășiță de viață nespusă și trăită, la cea pe care prietenul nostru, Adrian Pancu, nu a mai avut timpul necesar să o desăvârșească.

O face acum și mai departe prin și cu noi!