Personajele născute aici vor rămâne oare aici? Vor putea să facă față tuturor situațiilor, tuturor provocărilor? Vor putea să parcurgă tot acest text până la capăt? Dar eu autorul? Voi merge până la capăt și, după aceea, voi supraviețui? Multe, prea multe întrebări.
Mai departe… Aștept de la mine ceea ce știu că se va întâmpla, ceea ce mi-a fost scris în soartă de mult de tată, de marele tată. Aștept să pot să scriu până departe, până la capătul cel mai îndepărtat al acestui unic reportaj despre marele tată și despre marele tot în același timp. Un bărbat care plânge atunci când trebuie să plângă, ăla e bărbat, mamă, nu ăia care să dă mari și viteji și nu e în stare dă nimica… săracu tac-tu mare, cât era el dă serios, să știi că nu-i erea dă loc rușine să plângă sau să zică că nu poate să facă un lucru. Și îmi plăcea rău dă tot dă el atunci că erea așa dă frumos…, i să limpezea ochii într-un fel care nu mai găseai la nimeni. Da și fața i să făcea mai frumoasă… După aia își revenea, să ducea până în grădină și să întorcea ca și când nu să întâmplase nimic! Da nimic, știi! Tu cu el semeni doar că tu după ce că plângi și nu spui ce ai mai și vorbești singur! Lasă că știu, că te-am văzut mereu vorbind așa dă capu tău! Treaba ta da vezi să nu rămâi așa c-o să râdă lumea dă tine.
Adică să nu mai poți evada, fugi, din textul păienjeniș construit, scris de tine. Apropierea dintre autor și personaje este prea mare cu toată depărtarea lor. Tu să fii atent aicia la mine și să nu te iei după toți proștii ăia cu care te joci pă drum. Pe strada aceea am avut mereu impresia că cineva mă așteaptă. De câte ori puteam fugeam acolo cu nerăbdare și așteptam înfrigurat întâlnirea. Avea loc întotdeauna. Întâlnirea! Simțeam cu tot ce puteam să simt prezența fizică a lui, a ei, a lor. Erau acolo din momentul în care ajungeam eu. Ne simțeam împreună un timp după care ne retrăgeam sfioși, nerăbdători să se repete aceste stări. Veneam de fiecare dată când puteam și întâlnirea avea loc de fiecare dată. Nu am știut niciodată sigur cu cine mă întâlneam acolo dar știam cu siguranță că este cineva ! Cred că odată am visat și am simțit la fel ca la aceste întâlniri dar visul a fost mai puțin intens decât realul trăit. Totul se întâmpla numai pe acea stradă, de fiecare dată când ajungeam acolo. Trăiesc mereu cu dorul acelei străzi. Oare există de fapt sau este doar un loc de întâlnire special al meu, pentru mine? Mă pot duce acolo cu ochii închiși dar încă nu pot fi sigur dacă există cu adevărat. Am să văd…
GABRIEL ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…