Joi seara, pe întuneric, am deschis ușa de la sufrageria-bucătărie. Afară ploua cu găleata. O vrăbiuță a venit în zbor din întunericul smoală și căta să se bage sub streașină, chiar lângă ușă, unde au vrăbiuțele locul lor. Vara clocesc și cresc pui acolo de două-trei ori. Dar săraca vrăbiuță nu nimerea crăpătura din streașină pe unde intră ele. Lumina palidă care venea din casă nu o ajuta. Atunci a intrat în casă și s-a așezat între niște cactuși și niște farfurii abia spălate. Am dat s-o prind și ea a început să zboare bezmetică prin camera, care e destul de mare, și să se lovească de tavan, de mobile. Am lăsat-o și iarăși s-a așezat după cactuși. „Să-i deschidem fereastra să iasă”, zice Maria. Merg încetișor, ca să nu deranjez vrăbiuța (era de fapt vrăbioi, fiindcă am consultat „Fauna României” de Simionescu) și îi deschid fereasta și ușa. Dar nu vrea să iasă. Încerc s-o hușui, dar ea iarăși își ia zborul prin casă. Intră din sufragerie în hol (e numai o deschizătură între cele două camere). În hol se lovește de lustră și cade pe gresie. Aici puteam s-o prind, dar n-am făcut-o. Gresia de pe jos fiind alunecoasă, vrăbiuța nu putea să țopăie, abia mergea. Am văzut asta și vara, când intră câte un gândac – nu se mai poate deplasa pe gresie. În fine, ajunge la un colț de mochetă și își ia zborul. „Hai s-o lăsăm să se mai liniștească!” O lăsăm și merg la computer să lucrez. Pe urmă, înainte de culcare, îmi vine o idee: Merg în sufragerie, las niște firimituri într-o tavă pe aragaz și aprind beculețul de la hotă. Să vadă, m-am gândit, dar nu am cugetat că va veni și motanul. Putin(ică), motanul, când vede lumină, se urcă pe pervaz și așteaptă să-i dăm drumul. Asta cînd nu e la mama în cameră – doarme acolo în perne toată ziua. Se scoală, mănâncă și iar se culcă, încât mama îi zice o vorbă veche: Scoală, Gheorghe, ș-ăi mânca/Ș-apoi iar te mai culca. Acuma însă Putinică nu era la mama, ci pe-afară. Probabil făcuse vreo năzbâtie și mama îl represase. Fiind lumină în sufragerie, a venit la geam. Când a văzut vrăbiuța, a început să se izbească în geam. Noroc că-l închisesem, că acum relatam o crimă. Vrăbiuța s-a speriat de moarte (pentru ea motanul e un fel de criminal de la Auschwitz), a început să zboare înnebunită, a dat niște polonice pe jos, care au făcut zgomot mare. Tocmai mă băgasem în pat și citeam o carte despre domnia lui Despot-Vodă. Merg în sufragerie, văd ce prostie făcusem și închid lumina pentru ca criminalul de motan să nu se mai excite la vederea vrăbiuței. Dimineața, la 6.30, mă scol și mă gîndesc să-i dau drumul. „Lasă să se facă lumină”, zice Maria. Merg la calculator și citesc mesajele de pe Facebook. Pe la 7 se face lumină și aud din sufragerie niște triluri, care mi-au înmuiat sufletul. Of, sărăcuța, am uitat de tine! A văzut lumină și a început să cânte! Merg în sufragerie, dar nu o văd nicăieri. Unde-i? Deschid fereastra și ea o zbughește de sub pălăria mea mexicană atârnată pe perete (mi-a trimis-o Mihăiță din Franța). Iese pe fereastră, mai face două rotocoale prin aer și pleacă. Ca un fel de omagiu. Eram obosit de emoție: O păsărică cât o cutie de chibrituri ne-a scos din monotonia de zi cu zi!