Din dimineți mirosind a… nesomn, din nopți împărțite cu sine însuși, George Ioniță începe și duce la capăt, la bun sfârșit, un volum… dulce, păstos, pasional și încărcat vizibil cu (de) arome îndrăgostite – poetice, poetizate. George Ioniță nu este un poet cu program bine stabilit, definitiv, George Ioniță este un poet al stărilor permanente, al stărilor ținute și menținute tot timpul treze, într-o tensiune creatoare nedecorativă, trăite și văzute cu adevărat:

aduceți aligatorii să-mi sfâșie carnea/ această carne infestată cu atâta dragoste/ să nu mai ridice nimeni piatra… (execuție publică)

Poetul se arată în întregime, se oferă celor ce vor (pot) să îl vadă, să îl asculte și audă. El vede și simte întotdeauna mai mult și mai în profunzime, nu se lasă deloc metisat, ascuns în mulțimea acaparatoare, refuzând cu siguranță și eleganță invizibilitatea:

… așa-mi ( pe)trec uneori nopțile iar spre dimineață/ mă amăgesc încă o dată/ pierzându-mă printre umbre  (nopțile cu mine însumi)

Amăgit sau nu, dezamăgit sau nu de el însuși, de arta sa, poetul George Ioniță nu lasă locuri goale ci desface în permanență cuvinte și propoziții noi, le privește cu atenție, le ascultă și le trimite mai departe la întâlnirea cu cititorul lor, cu acel cititor ce poate rezona cu ele, cu acel cititor care se poate (re)găsi în ele, în adunarea mai mult sau mai puțin (in)conștientă a cuvintelor și stărilor din text:

am început să plâng/ apoi să râd de plânsul meu/ am auzit cum trece timpul/ și am învățat să uit/ uitându-mă  (uitându-mă)

George Ioniță nu își oprește nicicum torentul poetic pornit lăsând la o parte metaforizarea excesivă, invazivă uneori, propunând o hermeneutică interiorizatoare și născătoare a adevăratului sens. Poetul George Ioniță folosește o poezie fără ocolișuri, o poezie care își strigă la propriu sinceritatea și adevărul ei netrucat. Poezia pentru George Ioniță este prima natură și acest lucru se vede, se face vizibil în permanență și continuu ca un tăvălug de neoprit și care nu folosește ocolișuri și (sau) ascunzișuri. George Ioniță se folosește de poezie și poezia de el făcând posibilă o (con)viețuire fecundă și creatoare și lăsând la vedere imagini și trăiri pe care puțini le pot aduce în fața cititorilor așa cum o face aici poetul:

mă urmărește imaginea ta la asfințit/ cu vorbele-ți șlefuite/ dar învățaseși la cea mai însemnată școală/ a vieții… (împăcare)

… în nemărginita sală cu un singur stal/ mereu ocupat de același spectator/ aplauzele sunt mute… (spectacolul)

Poezia lui George Ioniță refuză să rămână mută, să defileze în tăcere, preferând stării de muțenie o adevărată defilare a cuvintelor care… strigă la propriu, care arată de la prima până la ultima literă care le compune, ceea ce au de spus sau de arătat. În majoritatea poemelor lui George Ioniță se face gol sau se face liniște în jurul cuvântului lăsându-l să își desfășoare mesajul în întregul lui. Și asta pentru că acesta este de fapt crezul poetului George Ioniță, că poezia în toate formele și manifestările ei nu poate să degaje decât putere, puterea de a arăta și de a spune totul despre om, despre poet și despre toate manifestările și desfășurările lui în lume:

… vamă morții o să-i dau/ doar sufletul,…,/ când firul de nisip cernut/ clepsidra o să spargă,…,/ cuvântul o să-l las…

Acesta este mesajul poetului George Ioniță, un mesaj nu definitiv, dar bine și clar definit.

*George Ioniță – Rănită, umbra mea, Editura Singur, Târgoviște, 2011