Uneori cele mai grele întrebări sunt cele pe care ar trebui să ți le pui cel mai des… Ea, când era copil, se mira de multe dintre lucrurile petrecute în jur și le găsea un sens. Dar era sensul ei. Cerceta lumea, devenise grațioasă, dar temătoare, era iubită de familie și de prieteni, se raporta în toate la sora ei mai mare și la mama. Dorea să aibă mereu pe cineva care să o încurajeze și să o îndemne să meargă mai departe.

Se aștepta să găsească în viață bucurii, pe care și le imagina cu măsură și cu modestie. Aprecia cu emoție orice gest de afecțiune, despre care îi plăcea să vorbească apoi, multă vreme. S-a căsătorit, a devenit mamă cam târziu, dar s-a simțit împlinită, privind spre viitor, spre viitorul știut numai de ea… Cele mai frumoase speranțe și le-a pus în fiica ei.

Dar a urmat o boală descoperită cu surprindere, pentru că în familie nu au fost antecedente. A trăit doisprezece ani oscilând între încredere și teamă și a devenit tot mai tăcută. Tăcea și trupul îi devenea mai mic, apoi timpul a trecut tot mai greu. Sufletul delicat a părăsit-o nemilos și trist… Îmi amintesc deseori acea tăcere ca o bătaie de aripă obosită de un zbor prea greu și prea scurt.

Fiecărui om îi stă în fire să ceară câte ceva, în orice împrejurare. Ea nu mai cerea, în ultimii ani, nimic. Aș putea să spun o rugăciune… Sau rugăminte? Doar apa mai știe încotro să curgă. Steaua ei mă privește de acolo și zâmbește…