Mă gândesc de mai multă vreme la acest fapt, parte mare din cotidian. Am citit undeva că înjurăturile au semnificația apropierii de oameni a energiilor negative, a forțelor răului. Oamenii le rostesc adesea dintr-un reflex – nu știu care – și dintr-o pornire instinctuală. Chiar dacă ele nu au o țintă, apare ea de undeva, apare un adresant, poate chiar din întâmplare.

Deși nu foarte des, am avut ocazia să aud tot felul de înjurături, în cele mai diferite locuri, de la tot felul de oameni. Fără a-mi fi adresate, le-am auzit și m-am mirat. În glumă sau în serios, se spune despre unii dintre noi că au un „repertoriu” de înjurături bogat, că țintesc bine cu ele, că reușesc bine cu ele, că pot să reducă la tăcere pe cei cărora li se adresează. Am auzit și părerea că înjurătura e semnul unei afecțiuni care-și găsește expresia în vorbele isteț ticluite.

Cred, totuși, că rostită în glumă sau serios, înjurătura batjocorește ceva: cele sfinte, amintirea celor dispăruți, ceva iubit, ceva dureros, ceva drag sau intim, murdărind sentimentele celor care le aud. Ceea ce mi se pare trist este și faptul că cei ce le rostesc nu înțeleg cât înseamnă cuvintele cărora le dau drumul cu atâta ușurință, vorbe murdare, vorbe acide, vorbe gratuite, vorbe inutile care alterează starea celor care le aud și a celor care le rostesc. Adică, semn de prostie, de necinstire a celui de lângă tine, de călcare în picioare a sufletului celor care așteaptă altceva, alte cuvinte sau, poate, tăcerea…

Care este satisfacția celui care înjură? De-ar fi rostul ultimului cuvânt…