În timp ce, în România, se schimbă procurori și, mai apoi, se schimbă procurorii cu care au fost schimbați procurorii pentru ca, probabil, în final, să se revoce decizia de schimbare a procurorilor cu care tocmai au fost înlocuiți procurorii, în așa fel încât situația devine la fel de încâlcită ca și fraza aceasta, nimeni nemaiștiind ce să creadă, ce să înțeleagă, în timpul în care se petrec toate acestea, așadar, viața de zi cu zi  în țara balcanică în care trăim se deteriorează profund. Şi nu vorbesc despre salarii, despre pensii, despre locuri de muncă. În definitiv, toate sunt rezolvabile, fie la nivel individual, fie într-un  interval mai mare sau mai mic de timp. Altceva, însă, din ceea ce se petrece astăzi  în România va continua să producă efecte generații de-a rândul: încremenirea într-un mod de gândire aflat la ani-lumină de ceea ce promovează Europa secolului XXI.

Şi acum, povestea. Ea se petrece într-un oraș transilvănean de provincie, odată oraș săsesc important în Transilvania medievală. Locul desfășurării ei: o sală de curs într-un liceu oarecare. Personaje: peste douăzeci de elevi de condiție intelectuală modestă (cei mai mulți dintre ei își picaseră, cu trei ani în urmă, examenul de capacitate de la sfârșitul clasei a VIII-a) și subsemnatul, aflat acolo pentru a suplini, pentru o oră, lipsa unui coleg-profesor. Așezat la catedră, văd afară, pe geam, steagul Uniunii Europene. Cei din fața mea sunt născuți imediat după 1990. Discutăm, îi întreb de unde sunt, cum îi cheamă. E o oră târzie a după-amiezii. Fără nicio legătură aparentă cu discuția, unul dintre ei mă informează, mândru, că vine dintr-un sat în care nu locuiește niciun țigan, noi suntem cinstiți, suntem doar români acolo. Când îi spun că țiganii sunt, de fapt, români, reacția clasei e un râs sănătos, zgomotos, ca la auzul unei glume de foarte bună calitate. Când folosesc cuvinte precum discriminare sau discriminare pozitivă, urmează alte hohote de râs. Evident, afară, steagul albastru al Uniunii Europene continuă să fluture pe clădire, impasibil.

Până acum, acesta este experiența cea mai îngrozitoare de la întoarcerea mea în țară. Ea e expresia unui eșec; nu e aici vorba despre un simplu incident izolat, cum s-ar putea crede, ci de eșecul cel mai răsunător al aderării noastre la Uniunea Europeană. Cetățenii aceștia europeni, ajunși la vârsta de 18 ani, nu se fac vinovați de nimic. Ei nu fac altceva decât să reacționeze, cu lipsa lor de înțelegere și gândire critică, cu limitările lor intelectuale, la ceea ce li se livrează, la ceea ce există ca idee-forță a societății în care trăiesc. Tragedia este că elevii despre care vorbesc nu au înțeles unde anume greșesc. Îi priveam în timp ce le vorbeam și era clar pentru oricine i-ar fi privit în momentul acela că nu înțeleg care e problema. Discuția aceea trebuie să li se fi părut una exotică, purtată într-o limbă străină.

Foarte puține dintre valorile Europei din care facem parte și noi astăzi au sens la nivelul societății românești. Ele par mofturi de Bruxelles și, în calitatea lor de mofturi, nu li se acordă nici cea mai mică atenție. Holocaustul, rasismul, discriminarea sunt încă tratate la noi în cheie minoră și riscul iminent este ca din spate să vină o generație cu sensibilități naționaliste. Valorile europene sunt discutate ca temă de seminar, nu își fac încă loc în curricula școlară, deși, dacă cineva s-ar obosi să verifice activitățile desfășurate în școlile românești, ar constata că se discută relativ frecvent  despre ele. Pe hârtie, însă…

Integrarea în Uniunea Europeană, un proces continuu care trebuie să continue mai ales după aderarea la UE, e tratată la modul superficial. Căci, nu-i așa, Europa este despre bani, locuri de muncă, libera circulație a mărfurilor și oamenilor, în niciun caz despre valori. Ne dau nouă valorile de mâncare? Noi am aderat ca să avem o viață mai bună, nu ca să vină unii și alții să ne spună cum trebuie să gândim; n-am aderat la UE ca să primim lecții. De la cine am avea de primit lecții?! Păi nu-i avem noi pe strămoșii noștri, cu existență multimilenară, care să ne învețe cum trebuie să trăim?! Nu-l avem noi pe Vlad Țepeș și pe Ştefan cel Mare și (mai nou) Sfânt?! Nu avem noi sfinții și moaștele noastre, nu-l avem de partea noastră pe însuși bunul Dumnezeu, de care suntem din ce în ce mai aproape în zilele de sărbătoare, când ne îmbulzim și urlăm în încercarea de a atinge oseminte sfinte?! Unde se scrie în Biblie că țiganii sunt români?!  Când ai toate aceste lucruri și încă multe altele despre care nici nu merită amintit, de ce am primi lecții de la alții?!

Asemenea elevilor din acel oraș transilvănean, cu toții râdem sănătos când ni se spune că avem mari probleme cu rasismul, xenofobia și negaționismul. Ce glumă bună! Românul e blând și răbdător, îi lăsăm pe ei să vorbească acolo, pe la Bruxelles, le punem steagul pe clădirile oficiale (o bucată de până acolo!) cu aerul că le facem o imensă favoare, dăm din cap aprobator, cu un zâmbet șmecheresc în colțul gurii și facem tot ce știm noi. Vrem să fim considerați cetățeni europeni cu drepturi depline când vine vorba de deschiderea pieței muncii, dar ferească Sfântul să ne lăsăm cumva contaminați de modul european de a gândi; noi rămânem ce-am fost, că așa e bine!

Aflu că, pentru a ajunge mai repede în fața moaștelor nu știu cărei sfinte, un român s-a îmbrăcat în uniformă de pompier. Dacă i-ar fi reușit tertipul, sfânta cu pricina i-ar fi iertat, cu siguranță înșelătoria! Nu știu de ce, nu mi-e deloc greu să îmi imaginez că, nu peste multă vreme, unul dintre elevii despre care v-am vorbit, va face, senin, gesturi similare. Statul român, prin reprezentanții lui, e un exemplu bun în acest sens. De ani buni, ne îmbrăcăm frumos când ieșim afară, cu haine europenești care să disimuleze atent ceea ce se află sub ele. În pozele de grup ale Uniunii Europene, dacă n-am ști care sunt ai noștri, nu i-am putea distinge de ceilalți! Îmbrăcați corect, gesticulează europenește, câteodată chiar articulează europenește, conversează jovial, tot europenește, folosesc tacâmurile adecvate atunci când au un dineu oficial… Pentru ca, mai apoi, coborâți din avion, la intrarea în aeroportul Otopeni, să eructeze zgomotos, relaxându-se după un atât de îndelungat efort de disimulare, într-un club de manele. Atâta doar că, oricât de mult am mima, dacă o vom face suficient de mult, nu vom mai păcăli pe nimeni.

Europa e încă departe. Şi ea se îndepărtează încă și mai tare, în vreme ce noi suntem preocupați de lucruri cu mult mai importante: avem de schimbat procurori, de sărutat moaște, de stat la cozi pentru oferte speciale la supermarket, de făcut o rată pentru un home cinema…

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…