1.Lucrurile neimportante pentru supravieţuire (variantă)… Copil fiind, părinţii îl tot muştruluiau pe Julius că-şi pierde timpul cu lucruri inutile, în loc să se pregătească, aşa cum s-ar cuveni, pentru o viaţă unde nimic nu cade din cer. Pe vremea aceea, copilul încă nu era în stare să-i contrazică, spunând că tocmai lucrurile neimportante pentru supravieţuire fac diferenţa dintre om şi animal. Au trebuit să treacă ani până să poată argumenta de ce preferă să stea ore întregi în faţa jocurilor de pe calculator, „în loc să se pregătească, aşa cum s-ar cuveni, pentru o viaţă unde nimic nu cade din cer” ori de ce este pasionat de pescuitul sportiv, unde, după cum se ştie, peştele prins este cântărit, fotografiat şi aruncat înapoi în apă.
Deşi n-a scăpat niciodată de veşnicele dojene ale părinţilor, Julius nu a fost un copil problemă şi a absolvit, fără să strălucească, învăţământul preuniversitar şi apoi şi facultatea. Totuşi, ai lui nu erau încântaţi, întrucât erau convinşi că fiul lor mai mare nu a devenit doctor decât pentru a scăpa de gura lor. „Dacă ar fi fost după el, spunea cu năduf Zimberlan Senior, Julius ar tăia toată ziua frunze la câini”. Şi, drept dovadă că nu se înşela, Julius a refuzat să-şi deschidă un cabinet ori să lucreze într-un spital, asemenea oricărui medic, ci şi-a găsit un „bârlog călduţ” într-un institut de cercetări, unde câştiga de cel puţin trei ori mai puţin decât un stagiar practicant. „Eşti mare acum, i-a spus disperat Zimberlan Senior, te-am ţinut la şcoli ca să-ţi construieşti o situaţie, tu nu vrei să faci nimic util, aşa că de acum n-ai decât să te descurci singur!”. Iar mama plângea toată ziua. „Un medic de aia-i medic pentru ca să stea la căpătâiul bolnavului şi să-i aline suferinţele, a spus domnul Zimberlan Senior. Să-l văd şi eu pe cel ce poate să-mi demonstreze contrariul! În loc de asta, Julius stă toată ziua în laboratorul lui şi nu pare cu nimic mai responsabil decât atunci când, copil fiind, şedea ore întregi în faţa jocurilor de la calculator!” După ce Julius a devenit cel mai tânăr laureat al Premiului Nobel pentru medicină, tatăl său n-a exclamat decât: „Lumea s-a întors cu fundul în sus!”. Iar fiul a trecut brusc din laborator în sala de bridge, unde realiza lucruri atât de neimportante pentru supravieţuire încât familia a ajuns să-l compare cu o maimuţă. „Nu-i adevărat, le-a răspuns Julius, o maimuţă nu va juca niciodată bridge”.

2. Şi tot despre pericolul ignorării graiului corpului… Doar digestia reprezintă semnele graiului corpului? – Julius Zimberlan, autorul prea puţin luat în seamă a nu mai puţin de trei atlase cu răspunsurile corpului uman la factorii agresivi, primul descriind „graiul trupului”, al doilea „răspunsurile corecte”, iar al treilea „răspunsurile incorecte sau provenind din ignorarea graiului trupului” (un al patrulea şi cel mai important se pare că se află încă în lucru „în fază avansată” după cum ar spune autorul, dacă ar avea cui spune…) şi conţine un fel de dicţionar care traduce diferitele „exclamaţii mai mult sau mai puţin sesizabile ale corpului” în limbajul comun al oamenilor. Julius Zimberlan, deci, şi-a găsit, până la urmă, un partener de dialog. Un hindus! Zavarian Ramat Jamber a descoperit unul dintre atlase pe internet, şi le-a procurat şi pe celelalte două, însă nemaiavând răbdare să-l aştepte şi pe al patrulea, i-a trimis lui Zimberlan un email plin de reproşuri: putea să-şi permită să fie atât de aspru, afirma Jamber, întrucât el era cel ce şi-a folosit întreaga viaţă pentru a descifra „graiul trupului” şi, datorită acestui efort susţinut de lungă durată, a putut demonstra, fără putinţă de tăgadă, că marea majoritate a semnelor emise de corpul nostru nu sunt menite decât spre a ne induce în eroare, mai bine spus, de a acoperi adevăratele mesaje, cele date de digestie. Da, „digestia este singura care oferă semnalele ce merită şi TREBUIE să fie luate în considerare, de aici putându-ne da seama – din timp! – de tot ce se întâmplă în interiorul nostru chiar mai degrabă decât ar încerca să ne edifice cele mai sofisticate scule electronice din spitalele înzestrate după tehnologia de ultimă oră”. Mesajul lui Zavarian Ramat Jamber a venit ca o injecţie dătătoare de viaţă pentru Julius Zimberlan: chiar dacă îi anula într-un fel munca de o viaţă, iată că totuşi cineva i-a luat în seamă opera. Şi încă un om aflat la antipozi! Sigur, o injecţie doare de multe ori, însă efectele ei pot fi minunate. Aşa că, încărcat cu o energie nouă, i-a răspuns ignorantului hindus că apreciază munca aceluia, că-i mulţumeşte pentru scrisoare, dar că, bineînţeles, nu poate fi de acord cu nişte concluzii absolut – ABSOLUT! – incorecte. E adevărat că digestia ne oferă indicii nepreţuite pentru un diagnostic corect al stării de sănătate, însă nu numai digestia! Are domnul Zavarian Ramat Jamber o cazuistică pe care să se poată sprijini afirmaţiile-i iresponsabile? El, Julius Zimberlan, a dovedit că o iregularitate a respiraţiei, observată doar după vizionarea unei apariţii la televizor, i-a fost suficientă pentru a prezice moartea unui inconştient ministru al… sănătăţii. Polemica la distanţă dintre cei doi „Champollion ai descifrării graiului trupului” (cum le plăceau să se autointituleze) a durat patru ani şi le-a umplut viaţa amândurora. Când au ajuns să se certe de-a binelea, după ce au stabilit legătura vidio prin skype, au ajuns, ca într-un pariu macabru, să-şi dea reciproc câte un diagnostic. Sigur, nici unul nu avea la dispoziţie toate semnalele date de corpul celuilalt, însă Julius Zimberlan, cu toată durerea, a putut să-i comunice lui Zavarian Ramat Jamber că acela nu mai are mai mult de un an de trăit. Acum suntem în cea de a zecea lună a acelui an şi Zimberlan chiar suferă pentru hindus: cu cine se va mai contrazice în viitor?

3. Din nou despre pericolul ignorării graiului corpului… Despre graiul corpului se vorbeşte din antichitate. Dar numeroasele materiale referitoare la acest subiect tratează doar „mimica trupului”, adică ce sentimente exprimă individul în clipa aceea, sentimente adresate celor din jur. Celorlalţi. Despre ce ne spune corpul nouă înşine nu s-au prea ocupat prea mulţi autori. Printre aceşti puţini, s-a numărat şi Julius Zimberlan. Provenit dintr-o veche familie de medici (cel puţin cinci generaţii atestate din tată în fiu), Julius, după ce şi-a luat diploma de doctor, spre disperarea ailor săi, a preferat să lase cunoscutul cabinet al străbunilor şi să se ocupe de cercetare. Astfel, timp de zeci de ani, a studiat fiecare semn al propriului său corp, dar şi al pacienţilor soţiei sale. (Cum din „nebunia” lui nu se poate trăi, Dumnezeu – care are întotdeauna grijă de toate – l-a căsătorit cu o femeie medic, iar Maria a devenit cumva continuatoarea nu numai a numeroşilor doctori Zimberlan, dar a ajuns să fie considerată şi urmaşa de sânge a acelora.) În vremea aceasta, Julius a completat trei „Atlase” cu răspunsurile corpului uman la factorii agresivi. Primul descrie „graiul trupului”, al doilea „răspunsurile corecte”, iar al treilea „răspunsurile incorecte sau provenind din ignorarea graiului trupului”. Un al patrulea şi cel mai important volum, după cum spune autorul, se află în fază avansată şi conţine un fel de dicţionar care traduce diferitele „exclamaţii mai mult sau mai puţin sesizabile ale corpului” în limbajul comun al oamenilor. Acest al patrulea volum nu este, desigur, exhaustiv, însă autorul promite că va mai scoate un număr de anexe, pe măsură ce va înainta şi mai adânc în studiu. Ideea de la care a pornit Zimberlan (soţul doamnei doctor Zimberlan) este că fiecare maladie, chiar şi în fazele ei incipiente, „se trădează” printr-o neplăcere, un junghi, o durere scurtă şi trecătoare etc., momente cărora, întrucât nu persistă, nu li se dă importanţa cuvenită, deşi în faza aceea, susţine Julius Zimberlan (soţul doamnei doctor Zimberlan) orice boală poate fi luată sub control, iar prognosticul nu mai reprezintă o problemă. Dintre cele trei atlase, nu s-au vândut până acum decât 21 exemplare în total, iar Ministerul a refuzat să distribuie în spitale şi în librării acele „încercări interesante, dar nefundamentate suficient ştiinţific”. Profund dezamăgit după lunga sa bătălie cu birocraţia, Julius Zimberlan s-a răzbunat cu vârf şi îndesat pe secretarul de stat la care a reuşit să ajungă după lungi amânări: nu l-a prevenit că scărpinatul obrazului stâng stă la debutul cumplitei boli care, într-adevăr, l-a omorât peste doar două luni. Şi pe ministrul însuşi a izbutit Zimberlan să se răzbune la fel de nemilos: deşi n-a fost primit niciodată „nebunul” în audienţă, l-a văzut de mai multe ori pe micul ecran. (Ministrului i-a plăcut dintotdeauna publicitatea, deja de pe vremea când a deţinut portofoliul transporturilor, înainte de cel al armatei.) Urmărindu-l cu atenţie la televizor, ochiul antrenat al lui Zimberlan a observat o iregularitate a respiraţiei demnitarului. Julius a deliberat îndelung: să publice sau nu prognosticul afecţiunii ministrului – dacă boala incipientă ar fi tratată la timp, omul n-ar avea de ce se teme. Amintindu-şi că şi el a depus Jurământul lui Hipocrate, a trimis un articol de prevenire la un mare cotidian. Articolul n-a fost publicat, iar ministrul a decedat. Julius Zimberlan a avut toate motivele să fie mulţumit: nu şi-a trădat jurământul, iar ministrul a murit datorită propriei sale obtuzităţi. Nemaiavând nici o speranţă în birocraţi, Zimberlan urmăreşte cu mare curiozitate apariţiile pe micul ecran ale următorului ministru al sănătăţii.

GHEORGHE SCHWARTZ este un foarte cunoscut prozator român, membru al Uniunii Scriitorilor, autorul romanului „Autiștii cărților”…