de Daniel TACHE

Primele baloturi au venit cu tirurile. De la ajutoare. Că aşa li se spunea pe atunci. Li s-o fi părut lor, occidentalilor, că revoluţia televizată n-a fost aşa, o simplă revoluţie, ci un adevărat război civil. Că altfel ce sens ar fi avut să ne trimită haine. Purtate. Că haine aveam şi noi. Altele ne lipseau. Dar haine aveam. Alor noştri, cum vedeau camioanele acoperite până la jumătate cu inconfundabilul strat gros de noroi, mărturie de netăgăduit a parcurgerii sutelor şi sutelor de kilometri ce ne despart de celălalt capăt al continentului, li se părea că a venit din nou Crăciunul. Şi se repezeau asupra lor ca păsările de pradă. Cum se reped copii la brad, să vadă ce le-a adus Moşul. Şi abia asta m-a mirat. Pentru că nu se băteau doar pe mâncare (mâncarea, ce-i drept, ne cam lipsise în anii aceia), ci şi pe haine. Că haine aveam. Da, dar nu ca ale lor. Şi erau şi pe degeaba.

Apoi, au apărut buticurile. La început, doar câteva. Dichisite, aprovizionate cu marfă aleasă. Din Occident. Adusă cu aceleaşi tiruri, dar în jurul cărora nu se mai înghesuia nimeni. Că aşa, o umbră de demnitate mai aveam şi noi. Doar întreprinzătorii de ocazie. Nu se făcea, după atâtea campanii umanitare desfăşurate cu succes, să ne refuzăm binefăcătorii. Nu se făcea ca tirurile să se întoarcă aşa cum au venit, înţesate cu fel şi fel de minunăţii. Şi dacă tot erau pe degeaba, de ce să nu le plătim? Cu investiţie minimă şi marjă de profit indecent de mare, buticăritul a fost prima afacere românească cu adevărat rentabilă.

Şi numărul buticurilor a început să crească în progresie geometrică: în prima zi a mai apărut unul, într-o fostă tutungerie, în ziua următoare, două, în fostul aprozar şi în fostul magazin cu produse de uz casnic şi gospodăresc, în ziua următoare, patru. Se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie şi ajunseseră să se înghesuie şi câte doua-trei în aceeaşi magherniţă. Intrai, te uitai cu interes, cam aşa cum trebuie că s-au uitat indigenii la mărgelele aduse de conchistadori, apoi plecai cu vreun nimic frumos strălucitor. Că atât îţi permiteai. Dar să laşi să treacă şi o singură zi fără să intri într-un butic, nu. De obicei, intrai chiar în mai multe. Ştiai marfa pe de rost. Dar intrai. Aşa, că cine ştie… Ţinea de rutina zilnică. Până în ziua în care, lângă cele cinci cămăşi, trei bluze şi şapte perechi de pantaloni, toate gata decolorate, plus nelipsitele creioane, pixuri şi caiete, ai văzut expuse patru lăzi cu cartofi, o ladă cu varză şi vreo două cu roşii. Şi n-ai mai intrat. Păi asta nu se făcea… Un butic ar fi trebuit să rămână totuşi un butic. Că de-aia intrai, că era butic. Şi buticurile au dispărut tot aşa de repede cum au apărut.

Şi fabricile şi uzinele au ajuns la fier vechi. Şi au apărut, în sfârşit, magazinele cu haine la mâna a doua. La început, intrau doar femeile. Şi chiar şi ele se cam codeau. Second-handurile aveau geamurile opace. Precum sex-shopurile. Că sărăcia are în ea ceva obscen. În plus, să te vadă vecina că n-ai bani de haine… Sau aia nouă de la birou, pe care a adus-o şeful. Că la noi, la români, trebuie să fii tare prăpădit ca să primeşti de pomană hainele mortului.

Apoi, a dispărut Elodia. Şi odată cu ea, orice urmă de jenă. Proprietarii second-handurilor au renunţat la orice precauţii. Au început să-şi facă reclamă mai abitir decât boutique-urile – care, cam în aceeaşi perioadă, începuseră să-şi facă tot mai simţită prezenţa – şi să expună, în vitrinele transparente, cât mai transparente, hainele purtate, spălate, apretate şi călcate. Şi n-a mai fost nicio ruşine să intri într-un second-hand. Că la noi, la români, aşa se obişnuieşte, hainele bune se transmit de la fratele mai mare, la cel mijlociu şi apoi la cel mic.

Şi dacă porţi hainele altuia, hainele în care a visat, s-a îndrăgostit, şi-a căutat job, a ieşit în club, a pierdut tot şi a luat-o de la capăt, hainele în care altcineva, înaintea ta, a trăit, este ca şi cum ai trăi şi tu puţin din viaţa lui, este ca şi cum. Şi cine ştie. La noi, la români, farmecele se mai fac şi pe haine. Poate şi la ei.

Ce-i drept, astăzi vin tot mai puternic din spate site-urile de anunţuri gratuite. Cele care îşi fac toată ziua reclamă la TV. Ăla cu văru’… Şi mai este unul. Ambele, pline de anunţuri cu haine la mâna a doua. Şi boutique-urile vintage. În accepţiunea românească a termenului vintage. Prezente şi ele online. Că dacă este nevoie şi se cere, devenim toţi hipsteri, indiferent de vârstă.

Dar tot magazinele rămân de bază. Intri, cauţi cu atenţie, că nu se ştie peste ce dai, verifici marfa, strâmbi din nas când te uiţi la preţ… Că o fi ea frumoasă, dar tot purtată rămâne. Dai pe ea 30 de lei, o duci apoi la croitor, îi dai 50 de lei să o modifice, te duci să o probezi, o îmbraci, e a ta, făcută pentru tine. Că tot atât ai fi dat pe ea şi dacă ai fi cumpărat-o din magazin, de nouă, dar nu se compară calitatea. O porţi de două-trei ori şi apoi o arunci.

Că aşa e la noi. Modificăm hainele altora, imităm cărţile altora, adaptăm filmele altora. Şi trăim vieţile altora. Că aşa e la noi viaţa. La mâna a doua. Dar suntem mândri.

*

Nouă, celor de la Cultura de sâmbătă, nu prea ne plac hainele la mâna a doua. Cel mult, ne plac hainele vintage. Răspândiţi prin lume, ne întoarcem acasă. Venim din stradă, din sălile de clasă, din amfiteatre, din ateliere de creaţie, de pe scenă, din spatele camerei de filmat. Vrem să ne trăim istoria, nu să fim trăiţi de istorie. Pentru că nu mai credem în existenţa unui sens al istoriei. Suntem deschişi tuturor tendinţelor, modelor şi ideologiilor. Pentru că respingem tendinţa, moda şi ideologia. Cultura de sâmbătă este un experiment. Experimentăm normalitatea.