Portretul unui învăţător târgoviştean – Gheorghe M. Ionescu

Motto: „În viață și în meseria mea în învățământ, legea și dreptatea mi-au fost călăuză”         

S-a născut în 1894 în comuna Răzvadul  de Sus, fiu de învățător, rămas orfan de tată la 2 ani, este crescut împreună cu ceilalți 2 frați cu multă atenție și iubire de  mamă, care cu o mică  pensie de urmaș, a muncit și pe moșia proprietății Câmpeanu pentru a reuși să le dea o educație și un trai decent băieților ei. De mic, a dovedit inteligență și istețime deosebită, a ieșit premiant al claselor primare făcute în Răzvad, apoi urmează Gimnaziul cu cele 4 clase la Târgoviște, muncind din greu pentru a-și  procura manuale și a fi printre primii dintre colegii de clasă. A făcut naveta zilnic, timp de 4 ani, între Răzvad și orașul Târgoviște, pe jos, neavând situație financiară satisfăcătoare pentru un mijloc de transport. Înscris la Gimnaziu, a fost scutit de taxe pe baza actelor de pauperitate, și supraviețuind modest și demn își medita colegi din familii înstărite pentru a putea să-și procure cele necesare studiului.  Nu s-a dat în lături  nici acasă, să muncească fizic, cot la cot cu frații săi, pentru a ușura munca mamei în gospodărie.

La terminarea celor 4 clase de Gimnaziu, și-ar fi dorit tare mult să meargă la liceu, dar neavând banii necesari  a dat examen la Școala Normală intrând ca bursier. Absolvă cursurile școlii în 1911 și din această dată a fost învățător în mai multe școli din județ, până-n 1922 când s-a stabilit definitiv la Târgoviște, s-a căsătorit și a avut 3 copiii, 2 băieți care au ieșit ingineri și o fată, care prin căsătorie cu un ofițer ia numele  Atanasiu, și este mama celor 2 profesori, Adrian Atanasiu de matematică, despre care am scris în articolul din 23 ianuarie și Emanuela Crăciun, profesoară de muzică, despre care am scris tot aici, la Cultura de sâmbătă.

Între anii 1934-1938 a fost sub-revizor școlar controlând și coordonând munca în învățământul dâmbovițean, aducând servicii frumoase școlii românești și contribuind la construcția multor locale de școli și săli de clasă din județ. Din totalul de 33, amintesc câteva: Speriețeni, Runcu-Bădeni, Șuța-Seacă, Izvoare, Gemenea, Doicești, Gheboieni, Hăbeni, Gura-ocniței, Glodeni, toate ridicate în campania anilor săi de revizorat școlar.  A condus și a supravegheat construirea imobilului de pe Bulevardul Carol, fiind unul din membrii fondatori ai „Casei  Învățătorilor” care în 1960 își schimbă numele în Casa Corpului Didactic și-n care a funcționat mult timp Inspectoratul Școlar Dâmbovița. Pentru aceasta, a insistat pe lângă ministrul școlilor din acea vreme să ajute cu bani pentru a se putea termina construcția și a-i ușura pe învățătorii  care prin „Statutul  Casei  Învățătorilor din  județul Dâmbovița” dădeau contribuția lor lunară. „Fiecare învățător membru al corpului didactic din Dâmbovița a subscris ca prim fond, salariul lunar, achitat în 12 rate egale”. Tot în acei ani a înființat și o Grădiniță în cartierul Suseni, cartier  unde a și locuit întreaga viață, respectat de toți  cei din jurul lui. Pentru toată această activitate susținută pe tărâmul culturii și educației, a primit semnul onorific „Răsplata Muncii pentru 25 de ani în serviciul Statului” și medalia „Răsplata muncii pentru construcțiuni școlare, clasa I”, ambele semnate de regele Carol al II-lea. La acestea s-au adăugat și diverse medalii din partea Ministerului Instrucțiunii și regelui Carol al II-lea al României.

Dornic să-i ajute pe copii lipsiți de posibilități financiare  (cum a fost și el) a colaborat cu Societatea „Caritatea” pentru „ajutorul elevilor săraci, pentru înființarea și susținerea  cantinelor școlare gratuite, în județul Dâmbovița”. A primit din partea Societății „Crucea Roșie a României” diploma „Recunoștința pentru  opera de ajutorare a celor lipsiți de hrană în cursul anilor 1935-36”. A fost un model pentru mulți din foștii elevi, pe care i-a încurajat să-și continue studiile, mai ales în perioada în care a fost Director al Școlii nr. 1 de Băieți Târgoviște. Mulți dintre foștii elevi au ieșit profesori, doctori, învățători, ingineri, căutându-l după mulți ani și exprimându-și recunoștința pentru tot ce a făcut pentru ei. Mereu s-a gândit că el însuși era rezultatul unei munci  depuse cu trudă, voință și strășnicie în condiții de pauperitate.

În 1945 este ales Președinte al Cercului Cultural Târgoviște și a mai stat în învățământ până în 1947, când i s-a cerut să iasă la pensie, să lase loc celor tineri, ceea ce a și făcut, după 36 de ani de activitate în învățământ. A părăsit această lume în anul 1982, în casa din cartierul Suseni unde a locuit întreaga viață.     

IOAN N. RADU e singurul campion mondial din istoria Târgoviștei, un pasionat cercetător în domeniul astronauticii, autorul unui număr impresionant de lucrări în domeniu, un spirit mereu tânăr și dascăl etern de Carabella…