Mi-am propus acum câteva săptămâni să scriu un articol despre o artistă excepțională, probabil una dintre cele mai interesante figuri ale artei contemporane (și ale artei în general), dar a trebuit  să renunț în repetate rânduri, pentru că, în ciuda documentării sârguincioase, aveam senzația că îmi scapă ceva esențial, ceva care să dea sens practicii sale fără îndoială impresionante și demne de admirație dar care, la o privire superficială, ar putea părea haotică și incoerentă… ca o maioneză tăiată. Astăzi m-am hotărât în sfârșit să scriu acest articol despre ea, nu fiindcă negura care o înconjoară s-ar fi limpezit ci, dimpotrivă, pentru că, în urma unui gest recent al artistei, negura începe să devină atât de deasă și de nepătruns, încât mă tem că, dacă mai amân mult, îmi va fi realmente imposibil să mai scriu ceva. Veți înțelege foarte curând motivul pentru care evit să îi dau numele.

Abia acum câteva zile mi-am dat seama că viața acestei artiste este un lung și destul de neobișnuit șir de renunțări. Le voi enumera fără să intru prea mult în detalii, și cu această ocazie probabil că unii dintre dumneavoastră vă veți da seama despre cine este vorba: în 1953, la vârsta de 20 de ani, abandonează facultatea de Filosofie si Psihologie din cadrul Universității din Havana, unde fusese admisă cu un an în urmă, și se dedică studiului viorii, pasiunea ei din copilărie. În aceeași perioadă își schimbă numele, iar doi ani mai târziu, spre stupefacția părinților și a prietenilor și în ciuda protestelor acestora, părăsește Cuba și se mută în New York. În 1956 obține o bursă de studiu la prestigiosul Conservator din Manhattan (Manhattan School of Music). În anul următor, cu prilejul primei vizite a Reginei Elisabeta a Marii Britanii în Statele Unite, la Carnegie Hall se organizează un concert special în onoarea acesteia, în program fiind și un concert de Beethoven, în interpretarea orchestrei Conservatorului Manhattan, din care face parte și eroina noastră. În mod intenționat, aceasta performează dezastruos, transformând întreg spectacolul într-un fiasco, ceea ce evident atrage după sine exmatricularea sabotoarei  și promisiunea fermă că nu i se va mai permite în veci să cânte în vreun spațiu public din America. După ce își îngroapă astfel cariera muzicală, fosta violonistă se reorientează către artele vizuale, începând să frecventeze cercul de artiști și cvasiartiști ce roiesc în jurul lui Andy Warhol și al „Fabricii” sale. “Legenda” spune că, „jucându-se” într-o zi cu pânzele de serigrafie ale lui Warhol, semnează câteva lucrări cu numele noilor săi prieteni, printre care și Elaine Sturtevant, iar acest gest dezinvolt se presupune că ar sta la originea carierei spectaculoase a acesteia din urmă. În anii ‘60 și ’70 devine celebră datorită performance-urilor sale semi-ilegale, numeroase galerii și instituții de artă din SUA și Europa încep să se înghesuie să îi ofere expoziții. În 1978, când i se propune să reprezinte SUA la Bienala de la Veneția alături de Vito Acconci, Christo și Laurie Anderson, după ce acceptă, artista se hotărăște să joace o festă tuturor și, fără să anunțe curatorii și organizatorii, reușește datorită unei erori judiciare să renunțe atât la cetățenia cubaneză cât și la cea americană – proaspăt dobândită – devenind astfel apatridă, și neputând, conform criteriilor de selecție de la vremea respectivă, să participe la Bienală. (Situația nu durează însă prea mult, după câteva luni autoritățile se sesizează și o forțează să reaccepte cetățenia americană). Începând cu anii ’90, la cererea artistei, numele său încetează să mai apară în comunicatele de presă, pe afișe sau pe orice alte materiale menite să-i promoveze expozițiile, performance-urile sau alte evenimente la care ia parte, spre exasperarea organizatorilor. Drept urmare, zvonul devine singura metodă prin care se pot obține informații despre aparițiile sale publice care, de altfel, sunt în această perioadă foarte numeroase și despre care s-au scris kilometri de recenzii, articole, critici și comentarii. Și presupun că acum deja este evident despre cine este vorba…

Săptămâna trecută, artista în vârstă de 81 de ani a făcut ceea ce eu consider gestul cel mai radical din întreaga sa carieră. Ciudat este că nu pot să bag mâna în foc că s-a întâmplat ce cred eu că s-a întâmplat, dar altă explicație nu pot să găsesc: căutam pe site-ul e-flux un articol despre ea, pe care îl citisem mai demult și, surprinzător, nu l-am mai găsit. După câteva minute am constatat cu stupoare că numele său a dispărut complet de pe Internet. Am crezut, preț de câteva secunde, că visez, apoi că am înnebunit. M-am dus repede în bibliotecă să verific catalogul unei expoziții de grup la care știam că luase parte și în care îi era dedicat un articol de câteva pagini; articolul, evident, era acolo. Dar pe Internet – nimic! La fel și în ziua următoare. Am încercat să postez ceva pe Facebook în legătură cu această foarte bizară întâmplare dar, când să public textul  – EROARE! Am încercat să fac același lucru pe un blog, apoi pe un forum: același rezultat. Prin metode care îmi scapă, artista a reușit nu numai să-și șteargă urma de pe internet, dar și să prevină orice tentativă de a o readuce în acest spațiu pe care a decis să îl abandoneze.

Așa că scriu acest articol câtă vreme mai am încă în minte tot ce (cred că) știu despre ea, înainte să mi se șteargă din memorie așa cum s-a șters din ceea ce a devenit memoria noastră, a tuturor.

IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…