Îmi este din ce în ce mai greu să mă hotărăsc să scriu. Altădată reușeam să o fac cu ușurință, iar într-o vreme, nu chiar demult, devenise un gest aproape natural ca, ori de câte ori îmi trecea prin minte vreo idee sau când mă bântuia vreo stare mai neobișnuită, să mă apuc să o transpun în cuvinte. Era ca și când aș fi smuls gândul din cap și aș fi început să-l întorc pe toate părțile, să-l sucesc și să-l răsucesc, să-l privesc din toate unghiurile, apoi să-l despic, mai întâi în hălci mari, apoi în bucățele din ce în ce mai mici până nu mai rămânea din el decât un text care înregistra tot procesul. Oricare ar fi fost subiectul autopsiei mele textuale, în mod instinctiv algoritmul era cam același: începeam cu seriozitate, adesea grav, apoi, pe negândite o dădeam în bășcălie, clovnerie și haz de necaz. (Asta dacă nu cumva începeam direct cu bășcălia – caz în care o țineam așa până la sfârșit.)

Dar asta a fost mai târziu, când scriam despre ceva. La început scriam pur și simplu…ceva. Uneori, cuiva. Cum ar fi, de exemplu, primul și ultimul meu bilețel către Moș Nicolae, când aveam vreo cinci ani (tocmai învățasem să scriu). I-am dat indicații foarte precise despre ce trebuia să îmi aducă și, deși nu îmi mai amintesc detalii, știu că am dovedit o cutezanță (și o poftă de ciocolată) care întrecea orice limite ale decenței și bunului simț. La urma urmei, aici era tot farmecul cu moșii fantastici – puteai să le ceri orice, iar ei puteau, teoretic, să îți aducă orice. Cu părinții nu mi-aș fi permis asemenea extravaganțe, că ei îmi explicaseră frumos și rezonabil ce se poate și ce nu, pentru că venituri, cheltuieli și alte socoteli. Dar cu Moșul era altă poveste. Așadar, i-am scris pe ascuns și am băgat bilețelul atât de adânc în cizmuliță încât toată noaptea înainte să adorm, m-am întrebat dacă o să se prindă Moșul că e acolo. S-a prins, că a doua zi nu l-am mai găsit. Dar „lista” nu a fost onorată iar eu am luat-o foarte personal. Adică nu numai că nu mi-a îndeplinit dorința, dar a mai luat și biletul, ca să fie cât se poate de clar că l-a găsit, să nu încep să am dubii: oare l-am înfipt prea adânc în cizmuliță, oare nu avea ochelarii la el, oare am scris urât și n-a înțeles? Care va să zică, a găsit biletul, a luat l-a cunoștință și, deși am fost cuminte și practic n-avea niciun motiv să mă refuze, a hotărât el că NU! Și nici măcar nu mi-a scris de ce NU. Bineee, prost o fi ăla care ți-o mai zice ție ce își dorește, ca să ai tu pe cine să sfidezi, băi moșule care ești tu deștept și misterios. Și așa am încheiat comunicarea scrisă cu neamul moșilor și i-am lăsat de capul lor să îmi aducă ce-or vrea. Și chiar dacă așteptările mele nu și-au pierdut deloc din îndrăzneală, în fiecare an am strâns din dinți și m-am abținut de la orice fel de mărturisire scrisă, ca nu cumva să risc să se repete umilința de a fi refuzată.

Apoi, la școală, trebuia să scriu mai tot timpul, în general chestii plictisitoare și repetitive, și tot ce scriam era controlat și sancționat cu o rigoare care mă scotea din minți. În timpul liber, întărâtată de cărțile pe care le citeam, mă apucam și eu, la intervale destul de mici, să scriu câte o „carte”. De obicei nu depășeam 2-3 pagini și mă lăsam păgubașă, dându-mi seamă că între ce scriu eu și ce scriu alții e o diferență ca de la cer la pământ, plus că o idee care noaptea (când o cloceam) părea genială, a doua zi se dovedea atât de idioată, încât crăpam de rușine doar la gândul că cineva, vreodată, ar fi aflat cine știe cum despre ea și despre cât de imbecilă puteam eu să fiu.

Uneori îmi mai și ieșea câte ceva și, îndată ce terminam, alergam la maică-mea și la taică-mi și la mamaie, să le arăt minunea. Le plăcea și lor, ptiu să nu fii de deochi mânca-te-ar mamaie de deșteaptă și de talentată! Dar asta se întâmpla rar, în comparație cu numărul tentativelor de care nu afla nimeni pentru că aveam grijă să scap de dovezi. O data m-am apucat cu maximă seriozitate să scriu un roman de aventuri, gen Cireșarii, aveam toată cartea în cap, am scris peste o sută de pagini și dacă ar fi fost să continui probabil că aș mai fi scris de încă o sută de ori o sută de pagini,fără să ajung la sfârșit, pentru că tot ce făceau copiii ăia aventurieri era să se certe și să se contrazică în continuu, motiv pentru care nu reușeau mai deloc să avanseze cu aventura. La naiba. Am părăsit manuscrisul vreo câteva luni, după care l-am recitit și mi s-a părut atât de jenant (mi se înmuiau oasele, îmi scădea tensiunea citindu-l) că primul gând a fost să-l distrug dar, cum devenise destul de mare și cum scârba de el era atât de îngrozitoare, cea mai rapidă soluție, pe moment, a fost să îl ascund, rămânând să scap de el mai târziu, când va fi trecut valul de greață. Se pare că l-am ascuns atât de bine că nici până în ziua de azi n-am mai dat de el.

Acum evident că îmi pare rău că eram atât de critică și de neiertătoare cu mine însămi, probabil că m-aș distra copios citind ce scriam pe la vârsta aceea. Dar atunci nu simțeam decât o rușine mortifiantă și dorința de a mă pedepsi, pe de o parte, și de a mă proteja de hăhăielile unor potențiali cititori, pe de altă parte.

În fine, cam în aceeași perioadă am aflat eu despre un lucru minunat, o metodă de scris protejată de un cod nescris: jurnalul! Antidotul (auto)cenzurii. Victima perfectă. În sfârșit, toate nebuniile care mi se foiau prin cap, care îmi gâlgâiau în gât, care mă înțepau în limbă, dar care nu puteau trece de fortăreața dinților încleștați de autocontrol, riscând astfel să fie uitate pe vecie, își găsiseră o casă, un cămin doar al lor, tărâmul neuitării, despre care nu știam decât eu și pe care nu avea nimeni voie să îl citească never ever! Am început, sfios și pozitiv, cu banalități insipide care nu aveau nevoie să fie secrete pentru că oricum nu ar fi interesat pe nimeni, niciodată. Testam teritoriul. Apoi, încet-încet, au început, întâi să picure apoi să se reverse în cascade colcăitoare, valurile de fiere și puroi care zăceau în mine (ce scârbos sună!) Mă rog, nici asta n-a durat mult, aveam doar de încheiat niște polițe, mai ales cu școala și cu niște chestii (mai ales persoane) legate de ea, care mă nemulțumeau și cărora simțeam nevoia să le aplic niște tratamente medievale. După ce m-am mai răcorit (adică prin liceu), am început să mă rezum la a povesti ce făceam și ce gândeam despre ce făceam, dar deja la vârsta aceea nu mai e nevoie de înflorituri științifico-fantastice ca să creezi o imagine capabilă să sperie orice persoană (neadolescentă) întreagă la minte. E suficient să descrii faptele obiectiv, realist, ceea ce și făceam. Ceea ce i-a determinat pe părinții mei, într-o zi frumoasă de iarnă când eu eram plecată la olimpiadă (copil cuminte, deh!), să creadă, găsind jurnalul deschis pe biroul meu, că m-am apucat să scriu ceva…o nuvelă poate, sau un roman? La început s-au amuzat, i-a captivat, însă nu le-a luat mult până să-și dea seama că era chiar despre mine și, mai rău, că era „pe bune”. Consecințele nu le mai povestesc, o să spun doar că, o vreme, am încetat a mai scrie în jurnal, iar când m-am reapucat din nou de scris, mă adresam jurnalului cam ca unui prieten bun care nu prea știe să-și țină gura.

Treptat, am renunțat de tot să mai scriu, tocmai în perioada în care părea că, ironic, tot restul lumii s-a apucat de scris. Sau poate tocmai de aceea… Inflația de text m-a inhibat complet. Erau câteva voci care sunau bine, dar marea majoritate erau atât de penibile încât îmi provocau aceeași înmuiere a oaselor pe care o simțeam în copilărie atunci când citeam ceva ce scrisesem cu o zi-două înainte; cu alte cuvinte – mi-era rușine de rușinea lor, de parcă eu aș fi scris inepțiile acelea, nu vreun ins plin de el pe te-miri-ce blog obscur.

Nici până în ziua de astăzi nu am reușit să scap de senzația aceea îngrozitoare de înmuiere a oaselor, de devenire-cârpă, care revine, implacabil, de fiecare dată când mai public câte un text aici. Însă acum n-aș putea spune neapărat că îmi e rușine de ce am scris, că mi se pare stupid. Mai degrabă, mi-e frică. De imperfecțiunile care, dacă aș avea ochi și minte pentru ele, m-ar face să fierb de nervi și de indignare; mi-e frică de finețurile ori de greșelile care mie îmi scapă, dar care sunt evidente pentru altcineva. Un cineva anonim care râde de mine, care mă judecă sau care se strâmbă a lehamite, undeva, în fața unui ecran așa cum fac și eu; cineva de care nu ar trebui să îmi pese și de care, totuși, îmi pasă. E o frică acumulată în timp, dintotdeauna, din nimic, din orice.

Libertate de expresie? Serios?

IOANA  PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA București, o tânără    artistă de recunoaștere națională și europeană și, peste toate, absolventă de  CARABELLA…