Lecția despre Kierkegaard…

Întotdeauna mi-a plăcut să le povestesc elevilor mei despre existențialism. În anii din urmă ei mă și ascultau cu atenție, astăzi parcă mai puțin…

Cum să deslușim noi semnificația individului luat în parte? îi întreb de fiecare dată… Oricare dintre noi suntem, până la urmă, un individ aparte, care trăiește doar o singură dată. Kierkegaard a devenit chiar din tinerețe un personaj respins de toți și adesea ironizat și credea că trăiește într-un veac lipsit de pasiuni, într-un „creștinism de duminică”.

Esențial (le mai spun elevilor mei) este să găsesc „adevărul pentru mine”, iar individul trebuie așezat împotriva sistemului. Adică, insist eu în fiecare an, cu fiecare nouă generație, esențială este existența individului, pentru că omul nu își trăiește existența în spatele unei mese de scris. Numai atunci când faci o alegere importantă te afli în relație cu propria ta existență și nu trebuie doar să faci speculații cu privire la spiritul universal.

Le amintesc întotdeauna două expresii celebre: mulțimea este neadevărul și adevărul este întotdeauna în minoritate. Și astfel ajungem la miezul filosofiei lui Kierkegaard: există trei posibilități de a-ți trăi existența, pe care el numește „stadii”. Este vorba despre stadiul estetic, cel etic și, în fine, religios. Omul poate să trăiască într-unul dintre cele două stadii inferioare și, apoi, să facă saltul în cel superior, dar cei mai mulți oameni își petrec întreaga viață      într-unul singur.

Să insistăm, așadar, merg eu mai departe… În primul stadiu, cel estetic, trăiești clipa și plăcerea, adică în lumea simțurilor și a propriilor capricii. Este o relație superficială cu realitatea și dominată de vanitatea omului, mereu vulnerabil la angoasele vieții. În stadiul al doilea, cel etic, omul este dominat de seriozitate și de consecvență, potrivit unor criterii morale. E vremea să ia atitudine față de ceea ce este bine sau rău. În fine, doar unii dintre oameni fac saltul în stadiul religios, în cei „șaptezeci de mii de stânjeni din adâncul apei credinței”, cum scrie filosoful. Poate să fie înfricoșător „să cazi în mâinile Dumnezeului viu”, dar numai atunci omul se poate împăca cu viața lui. Credința e chiar acest paradox, că individualul, ca individual, e mai presus de universal și e justificat în fața acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat totuși, a se remarca, astfel încât individualul, după ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului, devine  individualul care, ca individual, stă într-un raport absolut cu Absolutul. Aici e mai greu, nu le spun chiar așa…

Și le mai citesc, tot din Kierkegaard… Sunt profund convins că Dumnezeu este iubire; acest gând are pentru mine o validitate lirică originară.  Tăcerea e capcana demonului și cu cât este mai profundă, cu atât mai terifiant devine demonul. Dar tăcerea e și înțelegerea reciprocă dintre divin și individual.

De aici începe existențialismul…

P.S. Unul dintre marii mei dascăli de la Facultatea de Filosofie, academicianul MIRCEA  FLONTA, spunea de curând într-un interviu din ziarul ADEVĂRUL:

„Noi ne mirăm că absolvenţi de bacalaureat, uneori cu diplome universitare, nu ştiu să scrie româneşte. Păi, nu ştiu pentru că nu există îndrumare, iar asta e consecinţa. Mulţi dintre profesorii de şcoală generală sunt rezultatul unei selecţii negative. Şcoala e evitată de oameni ambiţioşi şi energici nu numai pentru că este foarte prost plătită, dar are şi un prestigiu social foarte scăzut. Nu poţi să schimbi învăţământul numai prin reforme. Reformele pot ajuta, dar nu schimbă nimic radical. Dacă n-ai oameni de prima mână, nu poţi să menţii minţile bune în învăţământ şi nu poţi nici să câştigi minţi bune. Câţi dintre absolvenţi merg să lucreze într-un liceu? Astea sunt probleme fundamentale şi este absolut clar că, atât timp cât oamenii nu sunt atraşi în învăţământ, n-o să avem o şcoală bună. De la învăţătorii de ţară până la profesorii de liceu, întotdeauna auzim că unii sunt foarte apreciaţi de elevi şi alţii – nu. Care-i deosebirea? Unora le place ceea ce fac şi au entuziasm. Alţii îşi fac meseria exact ca un funcţionar care face o muncă de rutină. Or, învăţământul nu suportă rutina, nu e ca şi când ai ştampila nişte facturi: asta e lecţia, citiţi, spuneţi. Trebuie să stimulezi curiozitatea elevului şi să intri în discuţie cu el. Pentru asta, îţi trebuie anumite însuşiri intelectuale şi-ţi trebuie plăcerea de a face asta. Când eram eu elev – am fost elev la Arad, Beiuş şi Baia Mare –, profesorii de liceu dintr-un oraş de provincie obişnuit, inclusiv dintr-o capitală de judeţ, erau personalităţi. Alături de judecător, medic, avocat. Ei erau personalităţi locale, oameni pe care-i cunoştea toată lumea. Aveau prestigiu, aveau motivaţie. Acum, sunt nişte oameni extrem de modeşti, trataţi cu o lipsă totală de consideraţie, de multe ori şi de autorităţi, dar şi de public. Şi atunci, cum poţi să atragi minţi bune? De pildă, se ştie foarte bine că medicina e apreciată ca o profesiune de mare răspundere, în care calitatea e esenţială. Oricine are de-a face cu un medic îşi doreşte ca el să fie de cea mai bună calitate. Dar publicul larg nu gândeşte aşa şi în legătură cu învăţătorii şi profesorii. Pentru dezvoltarea minţii omului, ele sunt persoane hotărâtoare. Numai cine a avut profesori sau învăţători devotaţi şi înzestraţi poate să aprecieze cât a câştigat şi cât datorează societatea acestor oameni.”