Ionuţ CRISTACHE – Bătrâna Doamnă și aurolacul (roman în serial, episodul 9)

Imagini pentru ionut cristache

Doamna nu se uita, de obicei, la emisiunile siropoase, lacrimogene, dar în seara de sfârșit de ianuarie, în care auzea vântul zdrențuind totul afară, și-a tras fotoliul mai aproape, și-a acoperit picioarele cu pătura pufoasă, și-a adus și un ceai fierbinte din bucătărie și a așteptat să treacă genericul bubuitor și strident. Întâlniri de gradul zero, așa se numea emisiunea pe care nu o mai văzuse niciodată până atunci.

–Doamnelor și domnilor, avem astăzi o ediție de excepție a emisiunii noastre, prima din noul an, în care ne propunem să intrăm în sufletele dumneavoastră, zicea o domnișoară împăiată cu zorzoane colorate, împingându-și picioarele lungi, dezgolite printre aripile lungi ale unei rochii cu sclipici.

–Ce tâmpenie, a șoptit Doamna, în singurătatea sufrageriei.

De la un timp, ea ar fi trebuit să știe mai multe cuvinte, ca să înțeleagă ceva, a pierdut șirul propozițiilor rostite de străini și, derutată, a căutat un sprijin în amintirea lui Acti. Pe el îl credea alături, îl aștepta să coboare scările, era pregătită să-i facă la ibric cafeaua cu caimac și să-i aducă frișca, în vasul mic, de cristal armenesc, moștenit de la bunica. Doamna s-a uitat țintă la diavolul colorat și a remarcat tristețea de pe chipurile personajelor care au lăsat urme vinete pe ecran. Un înger a apărut în marginea de sus a ferestrei, hei, a strigat el, cine stă pe loc e un om terminat…

–Prieteni, cazul de azi este unul tulburător și emoționant… Acum douăzeci de ani, o familie din Anglia a înfiat un copil foarte mic dintr-un sat de la Dunăre. Astăzi, Andrew este un tânăr și talentat creator de modă, are un viitor strălucit, la Londra, a avut la sfârșitul anului cea de-a doua prezentare a colecției de toamnă-iarnă…

Doamna n-a mai urmărit, o vreme, povestea de pe ecran, se scurgeau doar imaginile, în mintea învălmășită a spectatoarei singuratice s-au adunat imagini răzlețe, dintr-o vreme în care prin casa ei era agitație, era veselie, Radu cel mic învăța să meargă cu picioarele lui grase, chiuind cu o forță nebănuită. Prezentatoarea lăsase la vedere dinții strălucitori, albi și primejdioși, gata să apuce chiar și vorbele puține ale oamenilor din jurul ei. Doamna încă mai înțelegea că, în viață, pot să fie și situații mai triste decât acelea despre care se vorbea la televizor. Nimeni nu se mai gândește la inima îndoită a unui copil abandonat sau la strângerea de mână a unui bunic uitat de nepoții pe care i-a crescut. Chiar și gândurile Doamnei au rămas singure, cu fața spre alt perete și păreau moleșite. Și ea? Singură în casă, se privea ca și când ar fi văzut o ruină, scormonea ceva prin memoria inutilă, deși mai existau împrejurări nedescoperite în ascunzișurile creierului.

–Doamnelor și domnilor, iată, el este Andrew, a sosit chiar acum, direct de la aeroport, în mijlocul nostru…

A apărut pe ecran chipul înfoiat, cu părul creț și cu ochelarii subțiri atârnați pe vârful nasului, al unui tânăr care încerca să pară dezinvolt și natural. Nu era… Ochii îi trădau spaima, aplauzele l-au făcut să-și împleticească picioarele. Dialogul se lega greu, i-a scăpat definitiv Doamnei pe lângă urechile care dogoreau de la zăpușeala răspândită de calorifere. O spumă verde s-a pus peste toate, a strălucit și a crescut printre obiectele din sufragerie. Toate arătau ca niște ramuri despuiate de ger.

–Și acum, stimați telespectatori, pregătiți-vă inima! Sora pe care noi am descoperit-o pentru Andrew, sora lui mai mare cu câțiva ani, va intra în platoul nostru… Cum să-i spunem, o revedere după douăzeci de ani? Nu chiar, fata avea zece ani atunci când fratele ei a fost vândut, de o mamă uitată de soartă, într-un sat de pe malul Dunării, pentru o mie de lire sterline…

Doamna a descoperit imaginile de pe ecran, ca din întâmplare.

— Bine, a zis tare, dar e fata din beciul meu, cea cu țevile, cu reparațiile…

Până și lumina din reflectoare a căzut oblic peste covorul din camera mare a casei. Doamna a avut impresia că se apropiase un incendiu uriaș, din depărtare. Flăcări mari au țâșnit în fața ei. Forme necunoscute s-au zvârcolit în mii de feluri ciudate, dar privirea uluită și rătăcită a Doamnei s-a odihnit, căzând peste pătura moale, cocoloșită la picioare.

Fratele și sora s-au îmbrățișat pe ecran, a curs o muzică tristă, lumea a aplaudat, iar Doamna a oprit sonorul, a căutat precipitată telecomanda învelită în plastic, s-a speriat de imaginile acelea, vedea buzele mișcându-se și lacrimile care curgeau din belșug. În public, l-a văzut și pe Bumbi, instalatorul fantomă din pivnița casei. De fapt, în amintirile confuze ale Doamnei era mereu iarnă, cu drumurile încurcate în zăpezi mari, săpate de picioarele trecătorilor. A început să amestece poveștile, să uite chipurile și întâmplările cele mai noi, nu și pe cele dinainte. Televizorul a mers până la sfârșit, Doamna s-a strecurat spre dormitor, fără să recunoască drumul încurcat.

A doua zi, dimineața, a deschis greu ușa la care tanti Filica suna de minute bune. Femeia venea, ca de fiecare dată, de la mulți kilometri și tropăia de frig pe scările de la intrare. L-a sunat pe nepotul Doamnei…

–Domn Severin, abia mi-a deschis…

–Ei și dumneata, nu te mai speria atâta, s-a simțit iritarea și graba în vocea din telefon.

Iar tanti Filica ar fi putut să facă și să spună altceva? Și de unde? Din intuiție, din experiență? A văzut însă cum Doamna a început să uite doar ceea ce se apropia din prezentul învolburat, de parcă cineva îi șoptea la ureche că nimic din jur nu e adevărat. De pildă, Doamna nu suporta apa din farfuriile în care erau așezate ghivecele cu flori și repeta de fiecare dată asta. Apoi, se uita încurcată la drumurile scurte din casă, drumuri pe care le făcea de zeci de ani, totuși știa să ia hotărârile mici, mai greu era să le urmeze. Pe Doamna a cuprins-o un fel de duioșie a tăcerii, părea să aibă timp numai pentru amintirile vechi, acolo nu dădea greș, cum a observat mirată tanti Filica.

În beci nu s-a mai aprins lumina de mai multe nopți, nu s-au mai auzit pași, tanti Filica a intrat într-o dimineață să așeze acolo câteva cutii goale și alte mărunțișuri din casă, adunate mai ales în mansardă de multă vreme.

–Doamnă, a zis, ceva nu e în regulă prin pivnița noastră…

–De ce? a întrebat-o zâmbind.

–Am găsit niște haine vechi, niște oale și vase, știu eu sigur că n-au mai fost acolo…

–Nu e nimic… Nu știi? A adus Severin tinerii care au reparat pe acolo. Țevile…

–Ce să repare? s-a mirat tanti Filica.

–Hai, lasă, toate sunt la locul lor… Bem o cafea? Cum știi tu s-o faci, cu caimac…

Tanti Filica a tăcut, învățase că n-o putea scoate la capăt cu Doamna, dacă ea dorea să nu audă ceva, atunci chiar că așa se și întâmpla. Și nu de ieri, ci de vreo douăzeci de ani, de când făcea treburile prin casă. Ei îi plăcea marea, n-a văzut-o decât o dată, de mult, au luat-o Doamna și soțul ei la Eforie. Peste tot prin casă, prin camerele în care făcea curățenie, erau tablouri cu marea. Marea și malul, forța și blândețea… Atunci când trăia, domnul Acterian îi povestea uneori despre tablourile lui, tanti Filica nu înțelegea mare lucru, dar îi plăcea să-l asculte. Uneori o privea pe furiș și pe Doamna, care moțăia tot mai des prin casă, avea dinții mici și albi, care parcă străluceau prin întunericul camerei. Nimic însă nu-i permitea modestiei ei să fie falsă, din vorbele femeii curgeau stropi mici de ploaie.

–L-ai văzut ieri pe băiatul acela? a întrebat-o Doamna.

–Pe cine? s-a arătat mirată tanti Filica.

–Tinerii, cei doi, fata și băiatul, nu-i cunoști?

–Nu, Doamnă…

–La televizor, aseară…

Tanti Filica a urmărit-o confuză și, pe furiș, și-a făcut câteva cruci repezite. S-a ghemuit în bucătărie, căutând o perie prin masca chiuvetei și a dus mâna la gură, într-un gest de mare nedumerire. De altfel, nici ea nu mai avea o imagine foarte precisă despre lume și despre ciudatele legi ale bătrâneții. A început să spună că e deja bătrână și pățită și nu-și mai amintea de vremurile în care, zicea, a fost tânără și proastă. Chiar dacă avea numai cincizeci și ceva de ani.

Scurt, un fulger a trecut și prin mintea Doamnei, căuta să reducă micile întâmplări, pe care nu le mai pricepea, la o simplă imprudență. Totuși, se gândea foarte des, cum să înfrunți suferințele singurătății? Se uita pe geam, în grădină, pomii sălbăticiți au rămas cu ramurile răsfirate, bătrâni și ei. Bătrâni și ciolănoși, cu aripi uscate și lipsite de rod… Nu plecau și nu fugeau de nimic, au încremenit în stinghereala unei ierni geroase, din prima zi de februarie.

–Tu ce zici, a întrebat-o pe femeia din casă, urcată pe un scaun, care aduna praful dintr-un colț al camerei, ar putea să fie grădina noastră neliniștită?

–Grădina… neliniștită… a repetat tanti Filica, înstrăinată de urmele de luciditate ale Doamnei.

Și-a făcut de lucru cu bățul lung și cu peria aspră, lipită de tavan. Doamna râdea abia auzită, răsfoind o carte groasă. Așa, dintr-odată, și-a amintit cum le spunea bunica lor, atunci când o supărau toate trei, Matilda, cea mică, Odette, mijlocia și Doamna. Sunteți, le zicea, trei măgărițe rătăcite, o să ard pentru voi merișor sfințit și voi da cu agheasmă. Mai ales cu Matilda se războia bunica. Obișnuia să deseneze în bucătărie, pe colțul unei mese pline mereu cu resturi de legume, tocate de mama și rânduite în grămăjoare colorate. Erau acolo și vase diferite, spălate și puse la uscat, iar Matilda făcea portrete ciudate, cu nervii atârnând din cap și cu ochii căscați ca într-o peșteră adâncă. Iar Matilda, atunci când bunica sau mama o certau, știa numai să tacă și să se încrunte, ea se temea să rămână singură prin casă. Cum să explici ceva care nu poate fi explicat, ar fi vrut Doamna să o întrebe pe tanti Filica, agitată prin sufragerie, gata să decoleze. Dacă vremea ar fi fost frumoasă, ar fi avut o scăpare, Doamnei îi plăcea să se plimbe prin labirintul din spatele casei, ar fi văzut urmele de pași adunate peste iarnă, se făcuse cărare spre poarta ruginită, pe care ea n-o deschisese niciodată, în ultimii treizeci de ani.

–Azi nu vă duceți la piață? E vineri, a zis tanti Filica.

–Azi nu… E frigiderul plin, n-ai văzut? A venit bărbatul ăla ieri?

–Care bărbat? Domn Severin?

–Așa, așa…

–Păi, e nepotul, e băiatul doamnei Odette.

–Da, o să facem și prăjituri, duminică mă duc la sora mea, la azil. Mai chefuim și noi, se apropie ziua ei, a zâmbit Doamna.

–Anul trecut ați sărbătorit-o aici, acasă…

–Pe cine?

–Poftim? s-a împiedicat tanti Filica, gata să vină în nas. Haideți, vă arde de glume…

–Stai să-ți spun, a continuat Doamna, de parcă cealaltă nu ar fi vorbit lângă ea. Băiatul pleacă pe undeva și Odette le-a invitat pe toate fetele de la azil. Și pe bărbații falnici de acolo, dacă nu și-or fi rătăcit protezele, a mai râs Doamna încetișor.

–Să vă ajut acum la prăjituri, mai am puțină treabă doar, la curățenie.

–Poate după-amiază, până atunci le lăsăm să se încălzească.

–Ce? s-a oprit tanti Filica, privind-o drept în ochi.

–Ouăle, draga mea…

De altfel, Doamna a încercat toată viața să se convingă că nu depinde de alții, deși n-a prea știut cum să răspundă unor împrejurări obișnuite. Și niciodată, în ultimii ani în care era cu Acti al ei, n-ar fi făcut ceva fără să-l întrebe de o mie de ori. El nu se supăra, Doamna își mai dorea să se producă un mic cutremur, o zguduială din afară, care-i părea salvarea așteptată. Gândea greu despre oamenii care au rămas în viața ei, chiar și figura fetei din Canada intra în ceață, de la o vreme. Era încercată de războaie lăuntrice, deși căuta rar învinșii sau câștigătorii.

–L-am visat pe domn Acti, a spus tanti Filica, trebuie să dăm ceva de pomană.

–Unde era?

–În casă, trebuie să dăm și de mâncare, așa se spune…

–Să-l întrebăm și pe el, a spus Doamna, cu liniște deplină în glas..

–Haideți, Doamnă, râdeți de mine… Sunt și eu femeie bătrână…

Nu i-a răspuns, a adunat din dressingul mare, de lângă dormitorul ei și al lui Acti, o geantă de lucruri, un flanel nou, o cămașă, două perechi de pantaloni.

–Uite, să iei astea pentru bărbatul tău.

–Nu merită, Doamnă, s-a tâmpit de tot de la o vreme, e un bețiv și jumătate. Îmi vine să-i dau cu ceva în cap…

Doamna n-a înțeles mai nimic, în fiecare zi se vedea, mai nou, stând în mijlocul unui câmp lat, cu o ceașcă de ceai în mână și numărând animale necunoscute. Viața ei de mai înainte își pierduse vlaga, devenise ca un fluture spre toamnă, fără putere, tot mai fără putere. Era o imponderabilitate suavă și deloc stranie, cu toate acestea. I-ar fi fost de folos să retrăiască întâmplările vechi. Se părea că nu le uitase… Doamna s-a adâncit într-o umbră, iar ochii și i-a simțit precum bătaia unui evantai. Adeseori, întâmplările noi au devenit vise sau poate că fuseseră de la început așa. Toate au ajuns complicate, peste starea ei de trezire, dar călduroase ca două odăi mici, aflate direct sub acoperișul unei case, vara.