Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.

4. Aici caietul pe care l-am primit de la Radu se termină brusc… Am mai găsit, mult mai târziu, câteva pagini scrise foarte aproape de ultimele lui zile de viaţă, pe care le voi aşeza la sfârşit. A venit 13 aprilie, scrie el şi se opreşte definitiv. Cum aş putea să uit? Plecasem de dimineaţă, singur, să vizitez o mătuşă a Irinei, găsisem greu locuinţa pe o stradă mică, la marginea Parisului. La întoarcere cumpărasem o sticlă cu vin, ceva de mâncare şi-mi amintesc fiecare clipă şi fiecare gest, chiar şi respiraţia mea obosită de scările pe care le-am urcat, cu mâinile încărcate de pungile pline. Am intrat în hol, uşa era deschisă şi l-am văzut pe Radu, aşezat în fotoliu, cu o figură de ceară, fără lacrimi, dar plânsă şi disperată. „Mircea, mi-a zis, Maria şi tatăl ei au murit într-un accident în această dimineaţă.” Mi-au căzut toate din mâini, sticla s-a spart pe cimentul din holul camerei, am rămas nemişcat, privindu-ne amândoi, fără să ne vedem.

           Abia dacă mai ştiu cum am plecat la aeroport, cine ne-a făcut rost de biletele de avion, Radu nu scotea nicio vorbă, îl căram după mine, încercam să-i spun ceva. Dar ce puteam să mai spun, eram eu însumi lipsit de energie. Ar trebui să povestesc aici despre zilele care au urmat, dar nu mă simt în stare. Ori de câte ori încerc să-mi adun cuvintele am în faţă chipul împietrit al prietenului meu, aşezat lângă coşciugul înconjurat de flori, în care Maria părea că doarme. Era atât de frumoasă, iar Radu îi mângâia încet mâinile şi tăcea… N-a scos o vorbă în toate zilele care au urmat, pe faţa lui nu se mai putea citi nimic, dormea câteva minute şi se ridica încet, se aşeza pe scaunul lui de student, îşi punea capul în palmele lui mari şi rămânea nemişcat ore întregi. Mama îi vorbea, din când în când, simţeam că avea nevoie de mângâierea vocii ei.

           Trecuse o săptămână. „Radule, i-am spus aşezându-mă lângă el în locul atât de drag al începutului de studenţie, eu mi-am rezolvat câteva dintre problemele mele. Ştii că lucrez în America la un complex de aziluri de bătrâni. Din vară voi sta şase luni aici, împreună cu Irina, pentru un curs la Institutul de geriatrie. Trebuie să plec peste o săptămână. S-a uitat la mine şi, după atâta timp, mi-a spus: „Bine, Mircea, o să merg şi eu cu tine, poate mai rămâi o zi sau două la Paris.” Mama lui s-a bucurat, se gândea la Radu, la ceea ce va face el, însingurat, într-un Paris pe care nu credea că şi-l mai poate dori. Am plecat la Paris, împreună cu noi a venit şi Anton Roman, care fusese numit însărcinat cu afaceri, până la venirea noului ambasador. „E bine că s-a întâmplat aşa, i-am spus eu în avion prietenului său. Nu cred că Radu îşi va reveni prea curând, trebuie ajutat cumva.”Anton Roman a fost de acord cu mine. „Totuşi, Mircea, mi-a zis el, nu ştiu dacă vom putea face ceva, deocamdată… Cred că ar fi bine să ne amestecăm cât mai puţin, timpul le rezolvă pe toate, până la urmă…”

           În cele câteva zile, cât am mai stat la Paris, am încercat să mă port normal, Radu avea acelaşi chip rătăcit, dar părea să poată intra în preocupările lui dinainte. Anton ne-a dus, cu o maşină a ambasadei, la vreo 40 de km de Paris, lângă Melun. Am vizitat, toţi trei, castelul Vaux le Vicomte, ne-am învârtit printre stucăriile aurii şi picturile alegorice, am stat minute bune în grădina din faţa castelului, printre statuile care vibrau într-o armonie de primăvară, deşi sufletul prietenului meu nu părea să fie acolo, lângă noi. „Radule, i-am spus, peste o lună, spre sfârşitul lui mai, voi veni cu Irina în ţară, pentru cele şase luni ale specializării noastre. Sper să-ţi termini în iunie doctoratul şi să fim împreună, în această vară.” Mi-a răspuns: „Ar fi bine, Mircea, mi-aş dori să fiu cu voi.”

           Tot drumul, până la New York, în avion, m-au urmărit ochii lui trişti, privirea cu care m-a însoţit la plecare, în aeroport. Ne-am îmbrăţişat şi i-am spus: „Trebuie să fii tare, Radule, sigur că nu poţi să uiţi, dar gândeşte-te şi la tine.” De fapt, cuvintele mele se adunau cu greutate şi nici nu cred că el le auzea prea bine.

           I-am scris şi eu şi Irina aproape în fiecare zi, încercam să-i povestim despre fetiţa noastră, despre lumea americană în care, de fapt, nu ne simţeam foarte bine, i-am trimis chiar un jurnal de călătorie prin apropierea locului în care ne stabilisem. Nu prea ne răspundea, dar vorbeam câteodată la telefon cu Anton Roman… „Radu, ne-a spus el pe la începutul lui iunie, nu e bine deloc, are probleme mari, am chemat-o din ţară pe mama lui.” Am aflat mai multe dintr-o scrisoare disperată a mamei lui Radu. Ne scria că fiul ei are zile în care intră adânc într-o lume de tăcere, pare atins de rătăcire, nu vorbeşte şi nu face altceva decât să privească pe geamul mansardei lui, spre cerul Parisului. „L-am dus chiar şi la un doctor, ne scria mama lui, dar eu ştiu ce se întâmplă cu băiatul meu.”

           Dragostea lui împrăştiată în durere nu poate fi adusă de nicăieri. Radu a cerut la sfârşitul lui iulie, să se întoarcă în ţară. Îşi terminase teza de doctorat, dar a refuzat s-o susţină. „N-are rost, mamă, a zis el, lupta mea se sfârşeşte aici.” Avea zile întregi în care sta pe terasa camerei lui, dureri mari păreau să-i chinuiască sufletul şi privea tulbure la lumea din jur. Eu şi Irina ajunsesem deja în ţară, înainte de venirea lui. „Doamnă Aldea, i-am spus mamei lui, în ziua în care am ajuns acasă, cred că ar fi mai bine să-l ducem pe Radu într-un spital, aproape de satul dumneavoastră… Este acolo un fost coleg de-al meu, am vorbit cu el, e nevoie de o terapie psihică… Eu nu cred că Radu e bolnav, sufletul lui e rătăcit…”

           Au urmat săptămânile, multe, pe care caietul lui Radu le aminteşte, într-o memorie amestecată, uneori plină de vigoare şi luciditate, alteori atinsă de boala lui fără nume care-l măcina însă fără speranţă. În spitalul acela Radu a stat până în vara lui 1996… A refuzat să mai plece de acolo, doar câteva zile a mers acasă la el, în satul pe care-l pomeneşte adesea în paginile scrise în spital. La sfârşitul anului m-am întors, cu Iulia, în America şi am reuşit să obţinem o prelungire a stagiului nostru de pregătire, în ţară, începând cu luna mai. Am fost alături de Radu în ultimele lui două luni şi ceva de viaţă. Nici eu, nici prietenii mei din spitalul în care Radu se închisese pentru totdeauna, n-am putut înţelege cauza sfârşitului său, pentru că mijloacele noastre medicale nu ne-au fost de niciun folos. Am vorbit, adesea, în acest timp cu Irina, credeam că un om poate pieri din dragoste rănită doar în metaforele poemelor romantice. Prietenul nostru, însă, a plecat încet, fără speranţă, în căutarea iubirii lui pe care n-o mai putea găsi nicăieri. „Mircea, mi-a spus el într-o zi, eu ştiu deja că orice suferinţă poate fi îndurată, că, până la urmă, cu orice durere ne putem împăca… Nu sunt nebun, prietene, am să-ţi las un caiet în care e o parte din viaţa mea, dar am obosit să mai cred în linişte şi în înviere.” Ştiam ce-ar trebui să-i spun, vorbisem despre toate acestea de foarte multe ori.

           „Bine, Radule, dar suntem prea tineri pentru ca disperarea să fie singura noastră cale. E adevărat, i-am mai spus, că nimeni şi nimic nu te va putea face s-o poţi uita pe Maria, rana ta e adâncă şi nu se va vindeca definitiv niciodată, dar nu se poate să terminăm o viaţă întreagă doar în resemnare.” M-a ascultat trist şi a continuat el: „Credeam că iubirea mea tragică nu poate fi decât subiect de literatură romantică… Poate chiar este, dar toate lunile acestea, de după moartea Mariei, eu le-am simţit ca pe un capăt, ca o despărţire pe care n-am cum să o înlocuiesc cu altceva.” Am umblat împreună prin parcul spitalului, de care el vorbeşte de multe ori, prin pădurile din apropiere. Prietenul meu nu era un om bolnav, nu avea crizele pacienţilor din jurul lui, lumea noastră era vie, o găsim în rândurile lui, de o luciditate întreagă, robustă. Erau doar zile în care renunţarea se aşeza pe sufletul lui, comunicarea se întrerupea brusc. Aveam să înţeleg, mereu cu uimirea prieteniei noastre adevărate, că zilele acelea Radu nici măcar nu şi le revendica, era o istorie întreruptă, foarte rar el scrie despre acele căderi, ca despre o parte a vieţii lui. Îi spuneam: „Radule, sunt câteva zile de când te-ai închis iarăşi în refuz, în îndoială… E timpul să ieşim de aici.” Părea să mă înţeleagă, dar zicea: „De ce, îmi place aici, sunt aproape de amintirile mele, te am pe tine, pe Irina, iar mama vine des să mă vadă…”

           Vorbeam mereu cu prietenii mei, cu doctorul cel tânăr, cum îl numeşte Radu pe fostul meu coleg de facultate, specializat în psihiatrie, ne era greu să ne explicăm, cu mijloacele meseriei noastre, suferinţa lui. „Cred, dragă Mircea, îmi spunea doctorul, că sunt multe împrejurări în viaţă în care încercările sufleteşti nu au soluţii raţionale… Oricând aş fi putut spune că rănit din iubire e doar o replică de poveste… Sunt tot mai sigur că m-am înşelat.” Am discutat de mai multe ori şi cu doctoriţa despre care prietenul meu spune că fusese cândva soţia lui Pavel, eu n-am ştiut şi nici acum nu sunt convins că e aşa. Într-un fel pe care nici nu cred că-l pot explica, n-am întrebat-o niciodată. De altfel, ea n-a mai fost acolo în ultimele două sau trei luni. Se poate ca viaţa să se fi încurcat puţin în aripile imaginare ale zborului său frânt, de care Radu vorbeşte de atâtea ori, cu resemnare.

           „Eu înţeleg că mama mea suferă pentru mine, îmi spunea el. Ştii şi tu că e o femeie puternică şi că viaţa n-a ocolit-o cu marile ei încercări… Ea mă înţelege însă, o iubea pe Maria, ştia toate gândurile noastre, cred că visase de multe ori la zilele în care copiii noştri vor alerga prin curtea casei, împreună cu cei ai fratelui meu.” Povestesc toate acestea pentru că paginile scrise de el, în ultimele luni de viaţă, au adesea răceala interogaţiilor metafizice, e o lume fragmentată de mirare şi îndoială, în care el descoperă propria-i tinereţe pe drumul de sfârşit. Ceva m-a uimit în fiecare pagină pe care o citeam, ceva pe care îmi era tot mai greu să-l numesc, în cuvinte. Cred că Irina a observat cu temei această mirare. „Nu crezi, Mircea, m-a întrebat ea, că există de fiecare dată o discreţie de neînţeles atunci când vorbeşte despre iubirea lui pentru Maria?” Am fost de aceeaşi părere… „Este ca şi când, a mai spus ea, Radu se gândeşte că povestea lui va fi citită şi de alţii şi n-ar vrea să împartă cu nimeni adevărul dragostei dintre ei.” De altfel, eu ştiu foarte multe din împrejurările comune ale vieţii noastre, nu am puterea să le descriu până la capăt şi nici n-aş fi în stare să continuu o istorie pe care numai Radu ar fi putut s-o ducă mai departe.

           Nopţile şi zilele lor de iubire, nu foarte multe, Radu şi Maria le-au trăit ca şi când ar fi fost singurii îndrăgostiţi de pe pământ, era atâta candoare în privirea lui atunci când îmi vorbea despre Maria şi cuvintele lui mângâiau pagina, scriind despre iubire şi împăcare. Dacă ar putea să vadă, cei care vor citi despre prietenul meu, fişele lui de lectură, articolele lui de filosofie politică, hârtiile pline de tăieturi, de întrebări şi îndoieli caligrafiate cu grija gânditorului tânăr, poate că zborul lui frânt atât de repede li s-ar părea şi mai nedrept decât a fost. Am mai gândit, cred, în alt loc despre forma precipitată, întreruptă adesea a paginilor scrise de Radu în spital. De multe ori aş fi vrut să spun eu întreaga poveste a vieţii lui, am numeroase scrisori de la el care sunt mult mai încărcate de amănunte, de întâmplări. Am făcut-o însă foarte rar, ar fi fost doar un mod de a continua o lume, nu şi de a o umple cu semnificaţii aşteptate. Am simţit că aş fi aşezat alte culori peste cele ale tabloului neterminat din faţa mea.

           El nu scrie despre întâlnirile, destul de numeroase, din spital cu mama iubitei lui, pe care n-o simţise niciodată alături de dragostea lor. Îl vizita des, era şi ea la capătul puterilor, i-am văzut odată, pe o bancă din curtea spitalului. Tăceau amândoi sau aşa mi s-a părut atunci. Nu povesteşte nici despre vizita pe care i-a făcut-o Iulia Nicolau, ştiu de la mama lui Radu că au stat de vorbă o dimineaţă întreagă, iar Iulia a plecat de acolo răvăşită, fără să vorbească cu cineva despre cuvintele care au fost între ei.

           Era în 27 iulie… Cu două zile înainte ca prietenul meu, Radu Aldea, să plece în căutarea iubirii pierdute, definitiv. Am stat de vorbă, în camera lui de spital. „Mircea, mi-a zis, dacă mă gândesc bine, camera asta în care stau de atâta timp e singura, după aceea de la mine de acasă, care e o încăpere normală.” I-am răspuns: „Ştiu, am mai vorbit noi cândva despre semnul mansardelor din viaţa noastră.” Atunci a scos din noptiera de la capătul patului caietul cu coperte groase şi mi l-a dat. „Ţi-l dau acum, e şi viaţa ta între paginile pe care le-am scris aici, în spital.” N-am spus nimic, îmi tremurau mâinile şi aşteptam o umbră din apropiere, să se arate. Doar că, în camera lui era o lumină plăcută, care se strecurase prin fereastra deschisă, ramuri mici ale copacilor din apropiere intraseră înăuntru şi mirosea a viaţă. Miros de viaţă simţeam eu, fără să bănuiesc că undeva, aproape de înserarea neştiută, sta la pândă altcineva şi altceva…

           „Radule, i-am mai spus, peste două săptămâni eu şi Irina vom pleca acasă, stagiul nostru la Institutul de geriatrie se termină. Ne-am bucura, peste câteva luni, să vii în America, sunt atâtea lucruri pe care am fi fericiţi să ţi le arătăm.” A tăcut un timp şi m-a privit cu drag, simţeam cu toată puterea mea de stăpânire lucrul pe care-l spun. „O să vin Mircea, mi-ai promis că mă duceţi să văd cascada Niagara.” Aşa era, noi locuiam la foarte mică distanţă de lacul Ontario, la frontiera cu Canada, îi vorbisem despre locurile noastre de multe ori. Seara am plecat acasă la Radu, unde mă aşteptau Irina şi mama lui, erau puţini kilometri până acolo. L-am găsit în curtea atinsă de tristeţe şi pe bunicul lui Radu, îl ştiam de mult timp, din timpul liceului nostru comun, era plin de vigoare şi înţelepciune, la cei peste 80 de ani ai lui. Se topise, însă, în câteva luni.

           „Băiatul nostru, a zis el abia auzit, se duce…” Ne uitam unii la alţii, bătrânul a început să plângă, dar delicat, cu o discreţie care nu era a omului dur, de la munte. „Bunicul, mi-a spus fratele lui Radu, nu cred că a plâns vreodată, în viaţa lui… Nici atunci când a murit tata nu l-am văzut plângând…”

           Seara, i-am citit Iriniei dintr-o scrisoare a lui Radu, ultima pe care mi-a trimis-o din Paris. Duc pe umerii mei, scria el acolo, poveri de tămâie, rătăcesc pe întinderi de gheaţă, dar anii mei puţini pier, ca în arşiţa verii. Mă răsucesc pe scândura umedă şi bat cu pumnii în ferestrele care se închid, una câte una. Aici se termină viaţa mea, iar gândurile tulburate de razele tăcute ale amurgului se scurg, în moarte, ca o ultimă dorinţă. Ce rămâne din mine, în cercul larg pe care-l desenează viaţa în fiecare zi, un punct rămâne, o urmă pe care-o va şterge primul pas al unui trecător grăbit. Se încheie, azi, fulgerul de ceară şi mă strecor, nevăzut, către ieşire. Aş plânge, dar nu mai am lacrimi…

           Radu a murit pe 29 iulie, avea 26 de ani şi a plecat departe, să-şi caute iubirea pierdută. E ca o replică proastă, dintr-o melodramă ieftină, dar nu ştiu, de loc, cum să spun altfel. I se făcuseră, în spital, toate analizele posibile, se supunea fără să întrebe nimic, niciodată doctorii nu găsiseră o cauză a suferinţei lui… „Ştii, m-a întrebat el în ultima dimineaţă, când nimic nu te obligă să cauţi moartea, eşti mai puţin laş dacă-ţi iei viaţa?” Nu i-am răspuns, nu era – de fapt – o întrebare pentru altcineva. „Ne-a scris mama Irinei, am ocolit eu vorbele lui Radu, fata noastră întreabă tot mai des de noi… Când vei veni în America, am continuat eu, abia aştept să vezi ce fată frumoasă avem şi ce grădină am făcut, cu Irina, e plină de flori şi de zmeură şi de căpşuni…”

           Radu crescuse lângă mine, devenise bărbat în apropierea mea, ne ştiam până şi micile secrete ale tinereţii. Era, însă, prima dată când nu ştiam ce să ne mai spunem. Mişca fără vlagă tablourile rămase de la Pavel, rămăsese cu ochii lipiţi de un desen ciudat, cu nuanţe aprinse dintr-un verde nefiresc. „Uite, mi-a spus, Pavel mi-a făcut portretul… Aşa zicea el, că e chipul meu văzut pe întuneric.” S-a ridicat şi a închis fereastra, deși era foarte cald în cameră. „Când plecaţi voi?” m-a întrebat aşezându-se pe marginea patului. I-am răspuns: „Peste o săptămână, ne-am comandat biletele de avion.” Simţeam că vrea să mai spună ceva şi era un început de aşteptare între noi. „Mircea, a zis el, netezind cu mişcări încete pătura de spital, s-ar putea să ajung în oraşul tău american, cine ştie…”

           Sunt ultimele cuvinte pe care le mai ţin minte, seara, după două ore de la plecarea mea, doctorul cel tânăr – cum îi zicea el – l-a găsit dormind, cu o carte pe piept şi cu ochelarii căzuţi lângă pernă. Radu adormise, dar era somnul din urmă. Pentru ceea ce a mai fost, îl las tot pe el să vorbească prin cele câteva pagini găsite de mine între cărţile din camera lui de spital.