Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

 A mers încet și liniștit până în marginea scenei, simțea respirația spectatorilor lovindu-i obrajii, dogorind în căldura reflectoarelor.

–Încă o zi, încă o zi care a trecut ! Sărmane Anton ! Ce rușine ! Ce rușine ! Altădată nu eram atât de nenorocit, înainte de a se lumina de ziuă îmi făceam rugăciunile, apoi coboram la fluviu să aduc apă și urcam pe cărarea pieptișă cu burduful pe umeri, cântând imnuri. La ore hotărâte terminam lucrul și, rugându-mă cu brațele ridicate spre cer, simțeam cum parcă din slăvi mi se revarsă în inimă un izvor de milă și îndurare. Acum au secat… De ce oare ? Toți m-au dezaprobat când mi-am părăsit casa și m-am hotărât să devin schimnic în pustie.

Zece zile dintr-o viață cuprinsă de somn și îmbătată de nectar… Putem foarte bine să gândim și să cunoaștem fără trecut și fără viitor. Dar putem oare să detașăm serile actorului din noi, de scena pe care picură, pe limba și buzele celui ales, o rană suavă ca o miere dulce? Cât e de firesc, vă întreb, să cuprinzi cu mintea nemăsuratul ? Actorul e o ființă care trădează istoria generală, el trăiește prin întruchipări succesive și se identifică pe rând cu nenumărate existențe umane. Mircea Eliade… Actorul suferă întocmai ca în viață. Dacă e un actor foarte bun… Prin repetiție și retrăire, el săvârșește, în fiecare seară, un ritual și trăiește ieșirea din spectacol ca pe un șoc, ca pe o revenire la condiția de om, devenind un mesager conștient de libertatea lui individuală. Personajul lui nu pune limite timpului, numai muritorul face asta.Viața e o convertire fără sfârșit a prezentului din noi, iar marea încercare este să ajungi până în pragul mântuirii. Ar trebui să provocăm ceva în inima celuilalt, pentru a ajunge la pacea sufletului, să ne amintim despre binele din jurul nostru și să-l privim cu uimire pe actorul care creează, pentru noi, o altă lume decât aceea din care am venit în sala scufundată în penumbră.

S-au stins luminile în sală, ultimele șoapte ale spectatorilor s-au pierdut în pereții acoperiți de catifeaua maronie, iar proiectoarele mari se auzeau torcând monoton deasupra scenei. Îmbrăcat în alb, actorul s-a apropiat de marginea decorului învăluit în ceața plumburie.

–Sufletul, fericit în prezent, ar trebui să refuze tulburarea în fața a ceea ce va urma. Numai prezentul, rostea actorul cu voce gravă, despicând liniștea oamenilor din întuneric, doar el poate să facă un spirit senin. Restul se duce ca un fluviu.

Cum ar fi să ajungi veșnic sărac, ponosit, desculț, dormind pe pământul gol, sub cerul liber, la margini de drum și, deopotrivă, îndrăzneț, răbdător, vrăjitor temut și vraci ? Să stai la mijloc, între scenă și viața amorțită din fața ei, acolo se naște uimirea și cade în ispită inima însingurată.

O muzică violentă a ieșit din cutiile agățate de pereți și s-au aprins câteva lumini din tavanul scenei.

–Se povestește, a continuat actorul, că la curtea regelui Pyramului a venit o ploaie mare și un cutremur, pământul a crăpat în jurul cetății și o prăpastie știrbă a apărut lângă zidurile ei. Un paznic tânăr a coborât prin gaura plină de frunze și ramuri groase de copaci și a văzut acolo multe lucruri de basm, printre care un balaur de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porți de intrare la capetele lui.

În sală, lipiți de scaune, spectatorii respirau sacadat. Să-l vezi pe Dumnezeu în sclipirea unei picături de rouă nu e imposibil. Atât le cerea actorul din mijlocul scenei goale și ar mai fi vrut să le spună că nu e rău, dar nu e chiar o fericire. Lui, actorului spre care se îndreptau toate privirile din sala cotropită de căldură, dintre toate darurile de pe lume i-a fost dat acela de a povesti. Aici e viața, frumoasă și bolnavă în același timp, tandră și cinică, priviți în jurul vostru, trebuie să-l credeți, totul se întâmplă doar la timpul prezent, celulele creierului mor progresiv, la fiecare frază pe care o rostim și cu care, ceilalți, ne pun pe gânduri. În tăcere, spectatorii așteptau să se termine muzica scursă spre ei, din pereții sălii, iar actorul aștepta și el restul cuvintelor.

–În trupul ca o peșteră de fier, a continuat el, tânărul a găsit o pereche de cercei sclipitori, atârnând într-un os lustruit, pe care i-a luat și i-a ascuns în buzunarul de la piept al cămășii. Noaptea, în vis, balaurul înveștmântat în zale argintii i-a vorbit bărbatului tânăr, agață, i-a zis, cerceii în buricul tău și vei trăi veșnic numai în prezent. Pentru tine n-o să mai fie nici ziua de ieri, dar nici cea de mâine.

Dacă ai înțelepciune pentru o clipă, a mai zis uriașul de aramă, să nu o dai cu plăcere celui care o râvnește de-a lungul întregii eternități. Despre aceasta, actorul nu le-a mai spus însă nimic spectatorilor din peștera de mătase a sălii. Dacă nu-ți vezi propria frumusețe, fă precum sculptorul unei statui ce trebuie să devină frumoasă, el taie aici, răzuiește acolo, unui loc îi dă netezime, pe altul îl șlefuiește.

–Suprimă ceea ce este inutil, rostea mai departe actorul, îndreaptă ceea ce e strâmb.

Ochii lui căutau în aburul luminat de reflectoare, din fața sa, un sprijin și o urmă de liniște. Iată, El stă la ușă și bate ! Dacă va auzi cineva glasul Lui și va deschide ușa, vom intra cu toții. Acesta este prezentul continuu al vieții noastre, un segment de timp trăit cu toată ființa și încleștat de umerii dezgoliți ai fiecărei zile.

–Fără virtute, rostește actorul din întunericul cenușiu, Dumnezeu nu e decât un cuvânt.

Personajul pe care-l joacă le spune oamenilor din sală că virtutea e impusă numai prin noblețea sângelui.