Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

Agitația din redacție se încheiase de câteva minute, principala ediție a știrilor se strecurase printre genericele care umpluseră ecranul televizoarelor. Dana Mladin rămăsese în scaunul mare și negru, monitorul din fața ei izolase un fel de imagine lăptoasă, căldura o moleșise de tot și ar fi vrut să închidă ochii și să adoarmă acolo, în încăperea plină de lumini și aparate și cabluri de tot felul. O ușă a scârțâit în spate, i s-a părut că cineva a oftat departe, nu-și putea întoarce nici măcar fața spre locul din care se scurgeau, spre ea, pașii apăsați.
–Ai adormit ? a întrebat-o, aplecat spre urechea ei, Spirea, șeful redacției de știri. Ia să vedem, ai aflat ce i s-a întâmplat pictorului Apelles ? a continuat bărbatul, era întrebarea pe care le-o repeta tuturor, de câteva săptămâni.
Dana l-a privit cu ochii abia deschiși în spatele ochelarilor subțiri, pe care-i purta din când în când. Aștepta veșnica lui poveste.
–Da, șefu’… Hai să-ți spun, poate că te hotărăști să termini odată. Pictorul tău desena un cal și voia să imite spuma de la botul lui. Dar, pentru că nu izbutise în niciun fel, s-a lăsat de treaba asta și a zvârlit în zugrăveală cu buretele în care-și ștergea pensula de culori. Buretele însă, atingând tabloul, a produs o imitație perfectă a spumei calului. Ești mulțumit ?
Bărbatul pitic, gras și mereu încruntat se așezase lângă Dana, pe un scaun care scârțâia la fiecare mișcare.
–Bine, a zis, ești frumoasă și deșteaptă… Ce spuma calului ! a mai exclamat apoi Spirea, cu admirație.
Telefonul din fața lor a sunat scurt, s-au aprins și beculețele verzi din dreapta ecranului.
–Hai, s-a ridicat ea, ne cheamă Coana Mare, îți răspund altădată… M-am obișnuit cu glumele tale nesărate.
Așa îi ziceau toți directoarei, venise de câteva luni în redacția lor, patronul postului de televiziune o cunoștea de mult, se spunea că, în tinerețe, ea îi fusese amantă, pe vremea când lucrau, amândoi, la județeana de partid, de undeva, din nordul țării. Avea un coc caraghios, moștenit de la experiența de activistă dinainte, iar colegii Danei i-au zis Coana Mare și aproape că nu mai știa nimeni cum se numește cu adevărat. Dana nu uitase dimineața în care patronul o prezentase, i-a adunat pe toți, redactori, operatori, reporteri și alți angajați, în studioul mare de la parter. N-a auzit mai nimic dintre vorbele molfăite de șeful cel mare, se uita la figura de coțofană a femeii din fața lor, boită peste tot și cu o fustă prea scurtă pentru picioarele ei butucănoase.
Erau mai multe zile de când Dana Mladin simțea că îi lipsește dorința de a privi lumea în față și nu vedea nicio ieșire, până și sufletul și-l improviza între minutele unui prezent aruncat mereu ca un zid înalt, în spatele pașilor mici pe care reușea să-i facă. Se certase, de o lună și ceva, cu prietenul ei, dar începuse să spere în liniștea ocrotită de memoria palidă care-i mai rămăsese. Cosmin se mutase în garsoniera ei în urmă cu aproape un an, la început s-au înțeles bine, mama lui venea des din orașul în care locuia, apropiat de capitală, o plăcea pe Dana, chiar dacă ticurile de profesoară pensionară deveneau plictisitoare. Fata a simțit că nu se potrivesc, comunica tot mai greu cu Cosmin, care sta cu nasul în calculator ore întregi, înstrăinat între butoanele și clapele care trosneau până dincolo de miezul nopții. S-au despărțit aproape firesc, o mai suna, chiar au ieșit în oraș de două ori, dar Dana simțea că nu mai poate fi nimic între ei.
–M-a sunat cineva cunoscut de la spitalul de urgență, le-a spus Coana Mare, aruncându-și cocul umflat în toate direcțiile, cu mutra acră, scărpinându-se în spatele urechilor clăpăuge, e o chestie interesantă acolo.
Se uita la amândoi, sugându-și buza de jos, așa cum făcea de obicei.
–Eu, a spus repede Spirea, trebuie să plec acasă, sunt copiii singuri. Zbârcita de soacră-mea are oră la coafor, nu stă cu ei nici dacă o omor.
Coana Mare l-a fixat, la fel de indiferentă, din scaunul cu spătar înalt.
–Nu știu… Faceți cumva, să meargă Dana cu operatorul, vă privește…
Mirosea a tutun, scrumiera plină se revărsase peste hârtiile de pe birou.
–O să mă duc, ce să fac, a zis fata.
Puțin contează, citise ea undeva, dacă ne aflăm la un metru sau la o sută de metri sub apă, suntem la fel de uzi.
–Vezi, a continuat directoarea cea acră, intrăm în ediția de seară cu o știre, transmiți tu direct de la spital. E ceva cu un tip care și-a pierdut memoria…
În redacție o aștepta lunganul, operatorul, cu camera rezemată de biroul ei.
–Hai, i-a zis, mașina e pregătită jos.
Nu-i plăcea colegul tânăr de lângă ea, mirosea a ceva necunoscut și fața lui, pătată de bube uscate, îi făcea rău. De câte ori plecau împreună, Dana fixa geamul mașinii și vorbea puțin. Nici lunganul nu părea să o placă, scotea și el puține cuvinte, șuierate printre buzele costelive, Dana înțelegea rareori ceea ce spunea.
Au ajuns repede, străzile pline de zăpadă murdară, amestecată cu nisipul aruncat la întâmplare, erau pustii, oamenii se ascunseseră în casele reci, prost luminate în după-amiaza de vineri.
–Sunt doctorul Maxim, i-a spus bărbatul înalt, încă tânăr, strângându-i mâna rece.
Zâmbea, Dana l-a privit atinsă puțin de vocea lui groasă, a simțit-o alungită spre urechile ei înroșite de gerul de afară.
–Mergem imediat sus, a continuat, e un caz foarte interesant, o să aveți succes la emisiunea voastră.
Pe scări, doctorul a prins-o de braț, îi simțea degetele lungi atingându-i pielea, lunganul de operator i-a făcut cu ochiul, iar Dana s-a întors spre el și a scos limba, împungând aerul cu miros de spital.
–Să-ți mai spun despre el, l-a adus aseară un bărbat, asistenta mea zicea că era un fel de boschetar, care l-a găsit în cimitir, dormise acolo într-un cavou dărăpănat. O să-l vezi imediat, nu-și amintește nimic despre el, nu știe cum îl cheamă, dar vorbește uimitor, coerent, toate lucrurile pe care le spune sunt despre prezent, acum, aici, astăzi, repetă cuvintele astea de multe ori.
Se poate, a gândit Dana, învăluită de vocea calmă a doctorului de lângă ea, doar că în iad nu mai avem pe nimeni, acolo nu mai e decât o veșnicie chinuitoare și sterilă, imposibil de schimbat, acolo suntem singuri pentru vecie și știm că vom fi așa. Închiderea în singurătate, astfel i se putea spune… Singura clipă în care putem să folosim timpul în favoarea noastră este prezentul. Clipa trebuie socotită ca adevărata noastră viață. Citise ea undeva, acolo era numită timpul exil al omului, deschizător de orizont și dătător de bucurie. Numai că, fata nu-l întâlnise încă pe bărbatul rătăcit în prezent.
Au ajuns în rezerva cu un singur pat. Bărbatul era așezat pe un scaun, lângă geam, își ținea fața între palmele mici și privea pierdut spre blocul din spatele spitalului. Când ei au intrat, a întors capul, sprijinindu-și brațele peste tabla lucioasă a mesei.
–Salut, bătrâne, i-a zâmbit doctorul, din ușa camerei.
A înclinat din cap, pe Dana au izbit-o ochii lui, pierduți printre firele dese ale bărbii, un cap mic ieșea dintre claia neîngrijită de păr cărunt și creț. A uimit-o fragilitatea bărbatului, avea mâini subțiri și, într-un fel pe care n-a știut cum să-l explice deloc, a rămas cu privirea pe gâtul lui nefiresc de lung, acoperit de pletele inelate. Părea un personaj dintr-o piesă de teatru veche, un spectacol răgușit, cu eroi înfășurați în straie sclipitoare, cu peruci umflate peste umerii vătuiți ai hainelor. Mai târziu, Dana a aflat cum să numească toate acele fapte, inteligența necunoscutului fragil se lipise de o memorie prezentă, iar rațiunea veche dispăruse în ceața unui început de noapte geroasă, bântuind la ferestrele albite de zăpada care continua să cadă peste oraș.
–Sunt Dana, i-a zis, întinzându-i mâna.
El s-a ridicat și a atins-o ușor, retrăgându-se a-poi. Ca un arc înmuiat de timp a simțit brațul bărbatului, lăsându-se la loc, pe masa lăcuită, crăpată pe la margini.
–Eu nu prea știu cine sunt… i-a răspuns.
Doctorul Maxim a ridicat din umeri.
–Lasă, a spus el, aflăm noi în zilele următoare.
Dana a început să-i vorbească, celălalt o privea nemișcat și nu dădea vreun semn că o aude.
–Uite, a zis ea, am vrea să te prezentăm peste vreo două ore în emisiunea noastră de știri, eu lucrez la televiziune. Poate te vede cineva care te cunoaște, o să-i rugăm pe cei care ne privesc să ne sune.
Și-a trecut mâna prin firele încurcate ale bărbii, i-a privit pe toți trei câteva secunde și a mormăit încet…
–Bine, arată-mă acolo… Dar să nu mă pui să vorbesc prea mult.
Apoi, dintr-odată, s-a ridicat de pe scaun și a rostit cu o voce limpede, metalică, precum într-un monolog studiat îndelung:
–Știți, mie îmi place să merg prin înaltul cerului, azi și acum…
S-a așezat pe marginea patului, plimbându-și mâna peste pătura aspră, ridicând ochii spre tavanul camerei.
–Îmi place, părăsind pământul și locuința netrebnică a trupului să fiu purtat, acum, printre nori, să privesc de departe sufletele rătăcitoare și lipsite de rațiune ale celor ce tremură și se tem de moarte.
Dana nu-și mai putea lua privirea de la ochii lui mari, care-i acoperiseră întreaga față, cuvintele i se în-șirau într-o armonie caldă, izbindu-se alene de pereții cojiți de stratul vechi de vopsea, din încăperea îngustă, în care ei, musafirii nepoftiți, năvăliseră cu aparatele și reflectoarele aprinse. Nu mai mișca nimeni în rezerva îngustă a spitalului, bâzâitul neonului din tavan se auzea torcând ușor, necunoscutul își împreunase mâinile peste piept și părea să aștepte aplauzele spectatorilor.
–Ce naiba e asta ? a vorbit operatorul, din cadrul ușii, cu camera pornită și îndreptată spre el. Tu vezi, a întrebat-o pe Dana, cum se uită spre obiectiv ? Parcă am fi la o filmare, știe precis cum să-și rotească și capul și corpul.
Nu i-a răspuns nimeni, pacientul își plimba precipitat limba peste buzele ascunse în barbă, iar capul începuse să și-l miște într-un balans domol, ca o chemare.
–Trebuie să știi să nu adormi, de la amiază până la miezul nopții, a continuat el. Grăbește-te să trăiești și consideră fiecare zi ca pe o viață întreagă.
Doctorul l-a întrebat, privindu-l de aproape, în timp ce microfonul Danei s-a îndreptat spre cei doi bărbați:
–Sper că mai știi de unde te-au adus… Noaptea trecută ai dormit în cimitir, aveai hainele murdare și ai fi înghețat acolo, dacă nu era prietenul tău, aurolacul…
El i-a privit lung.
–Nu e prietenul meu, mi s-a părut că e un mort, arăta destul de rău, i-am aprins o lumânare la cap.
Dana s-a apropiat și mai mult de patul pe care el se așezase.
–Cum ai ajuns acolo ? l-a întrebat.
–Cu tramvaiul, a zis.
–Normal, i-a răspuns Maxim, probabil că ți-ai luat și bilet. Sau ai abonament ?
Dana încă se mai uita la buzele lui, se învinețiseră brusc, îi vedea dinții împungând pielea umedă.
–Dar am dormit bine în cavou, acolo e casa mea…
Doctorul Maxim l-a privit, aplecându-se spre el.
–Cum o să fie un cavou, casa ta ? Te-ai rătăcit pe acolo, bărbatul care te-a adus la spital ne-a povestit că el doarme de mult timp în cimitir și nu te-a mai văzut până acum.
Cum ar fi posibil să trăiești asemenea unui arbore, fără a înceta prin aceasta să mai fii om ? Pentru asta e nevoie să fii mereu prezent tu însuți, în persoană, în tot ceea ce faci.
–Voi știți, a mai întrebat bărbatul amorțit, îndreptându-și spatele, că șaptezeci de ani înseamnă viața marii desăvârșiri a omului ?
Dana va găsi mai târziu rostul acestor cuvinte, când va citi ceva despre concepția hindusă asupra timpului, fiindcă se spunea acolo că viața e unică, ea curge liber și universal, fără întrerupere sau limitare. Când acceptăm viața așa cum este, trupul devine un arbore însuflețit, cu ramuri groase și înconjurate de frunze strălucitoare. Dacă trecutul este mort, iar viitorul abia se naște dintr-un acum etern și cuprinzător, înseamnă că toată viața spațiului infinit curge în acest moment prezent și oricine dorește poate să soarbă liber din ea. Nu este nevoie nici măcar să trăiești etern, pentru că, dacă ești cu adevărat viu, te afli în viața eternă și tot ceea ce ai de făcut este numai să o trăiești.
Lunganul a mai filmat câteva cadre, pentru emisiunea de seară, Dana se uita la fel de uimită la necunoscut, care privea detașat camera îndreptată spre el, părea obișnuit cu ceea ce se întâmpla în rezerva spitalului, avea un aer natural, firesc, iar fața lui se îmbujorase de parcă un vânt rece intrase prin geamul înghețat.
–Știu, l-a mai auzit fata șoptind, sunt murdar și nu trăiesc decât o singură zi.
Culege ziua de azi, a citit ea în privirea omului rătăcit, pe care operatorul continua să-l filmeze, ce va fi mâine nu știm, iar ceea ce a fost ieri nu mai are importanță. Altădată el le-ar fi putut spune cum gândea, să primești fiecare moment al timpului ce se adaugă, recunoscându-i întreaga valoare, ca și cum ar sosi printr-un noroc minunat și de necrezut. Lunganul aduna imaginile, se mișca în jurul personajului lor, fixase obiectivul pe fața lui încruntată, uimit de transformarea chipului pe care-l privea prin lentilele sticloase ale camerei.
–Băiete, l-a întrebat el, tu știi ce înseamnă treizeci și șapte în sanscrită ? Hai, spune-mi, știi ?
Lunganul a ridicat din umeri. I-a răspuns Dana, se așezase pe un scaun, lângă fereastră.
–Înseamnă eternitate, nu-i așa ?
El s-a îmbujorat, abia dacă se vedeau obrajii printre firele albe de păr ale bărbii.
–Sigur, a zis, poți repeta treizeci și șapte sau șapte de câte ori vrei, până la completarea octavei. Îmi place de tine, ești deșteaptă…
Nu era vorba despre ani, ci despre extinderea conștiinței individuale în universul vechi sau în adevărata ei expresie spirituală. Cam greu, pentru lungan, să priceapă toate lucrurile, doar instrumentul cu care aduna imagini pentru emisiunea care se apropia se încălzise peste măsură. Dana, nemișcată pe scaunul pe care se așezase, i-a zâmbit, învăluită de vocea lui, ca o catifea așternută peste umbrele din cameră, cu arome de plante exotice.
–Fără virtute, Dumnezeu e oricine dintre noi…
Vorbele păreau să cadă din tavan, omul rătăcit știa să descopere, în ochii celorlalți, o poveste, ca un început timid de noapte.
–Și care e virtutea despre care vorbești ? Înțelegi cum ai ajuns aici ? a continuat să-l întrebe doctorul, așezându-se alături, pe marginea patului.