Ionuţ CRISTACHE – Cercei în buric – episodul 7

 

Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

Ionuţ_CristacheLuni, a patra zi… Ninsoarea se oprise, un ger cumplit crăpase peste oamenii înfofoliți, grăbiți să ajungă la locurile inutile ale începutului de săptămână. Pierdută în mulțimea înghețată, Dana s-a urcat în tramvaiul acoperit și el de zăpadă, toată dimineața urmând să facă, împreună cu Stere, emisiunea de o oră comandată de patron. Coana Mare a înțepenit în scaun, lângă ei, nu înțelegea prea multe, dar se simțea obligată să aibă idei, să le dea sfaturi. Stere adunase toate casetele filmate în primele trei zile, veniseră și cei doi băieți pe care el îi trimisese în orașul lui Dominic, la teatrul în care el juca.

–Am filmat mult, șefu’, le-a zis unul dintre ei, o să vedeți, îl cunoaște toată lumea pe tipul vostru…

Dana urmărea secvențele înșirate pe monitorul de la montaj, asculta interviurile luate în oraș, în teatru, pe stradă, într-un fel de bar plin cu obiecte vechi și lampadare din fier forjat. I se părea că peste tot chipul lui Dominic își așezase zâmbetul larg, greu de văzut printre firele albe de păr.

–E un mare actor, spunea pe ecran o doamnă cu aer de profesoară, filmată pe o stradă a orașului. Eu am crezut, când am văzut emisiunea la televizor, că e o poveste, ceva aranjat. Nici acum nu sunt prea sigură că actorul nostru nu joacă vreun rol nou, cam așa cred.

Patronul tânăr al barului de lângă teatru, în care Dominic venea zilnic și, uneori, monta mici spectacole, pe texte scrise de el, vorbea amețit și incoerent.

–Să mă iertați, zicea, sunt derutat… Eu nu pot să cred… E Dominic, nu e el… Abia dacă am răbdare să-l văd.

N-au putut să folosească pentru emisiune decât puține dintre cuvintele lui, trecea brusc de la o poveste la alta, Dominic părea să fie pentru el un guru inofensiv, dar dominator prin înălțimea lui de actor, de artist, de altceva față de mulțimea de tineri care-i intra în bar seară de seară.

–Uite, mai zicea tânărul îndesat, transpirat tot de emoție, aici am un caiet în care Dominic scria câteva rânduri, aproape în fiecare zi… Ne punea și pe noi, câteodată, să scriem ce ne trece prin cap, așa zicea…

Unul dintre colegii Danei a cerut caietul, fata îl avea în geanta ei mare, îl răsfoise deja și descoperise scrisul lăbărțat, contorsionat al lui Dominic. Nici soarele, nici moartea nu pot fi privite în față, scria pe prima pagină. A citit, la întâmplare, într-un colț de foaie cuvintele înșirate de el: esența paradoxală a vieții noastre, scria Dominic, este că timpul pare un mod de a nu putea să intri într-o stare interioară a sufletului tău, acolo unde nu lasă niciun fel de probleme și unde ne-am putea găsi liniștea deplină. Atât ar trebui să faci, să rămâi undeva la mijloc, între cunoaștere și ignoranță, pentru că acela care ar fi în întregime lipsit de bine, nu ar căuta niciodată binele.

Emisiunea au făcut-o repede, au așezat în ordine secvențele și cele trei zile de transmisiuni din spital. Dana citea cuvintele înșirate pe ecranele mari din fața ei, îi asculta pe cunoscuții lui Dominic, vorbele zburau pe lângă urechile ei, fără să se mai oprească. Se gândea cu nerăbdare la Dominic, își dorea să ajungă mai repede la spital, lunganul o aștepta în barul de la subsol.

–O să-l filmați când dăm emisiunea, după-amiază, le-a cerut Coana Mare.

Primele secvențe pe care le-au așezat imediat după generic erau dintr-un film în care Dominic jucase, în urmă cu doi ani, se numea „Visul”. Era, în povestea de acolo, un boschetar haios, plin de umor, umplea ecranul cu imaginea lui păroasă. Așezat pe un capac de canal și înconjurat de aburi calzi vălurind în jurul lui, cu capul pe o bucată de cauciuc, Dominic privea spre cer, operatorul filmase jocul norilor deasupra orașului înghețat. Adormit, cu punga de aurolac alături, personajul lui Dominic visa, iar imaginile deveniseră albastre. Era o sală uriașă, cu oameni îngrămădiți în subsol, iar la marginea ei o gimnastă mică, subțire, străvezie, se pregătea să facă o săritură peste calul îngropat în piele maronie. A alergat pe covorul din fața sa, apoi s-a ridicat cu mâinile sprijinite pe obiectul cu picioare de metal și s-a înălțat nefiresc de mult, alunecând dincolo de marginea sălii, căzând sute de metri în gol, zburând ca o pasăre rănită spre pământul abia zărit, în adâncul văii nemișcate. În film, imaginea se oprea peste corpul contorsionat al fetei, rămasă ca un ghemotoc ciudat, peste iarba uscată la care ajunsese. Dominic deschisese ochii, atacați de substanța sidefie din punga de alături, mișcându-și mâinile prin aer și începuse să plângă. Cum ai putea să te pregătești pentru somn, actor bătrân și uitat de lume? Să-ți păstrezi calmul în nenorocire și să iei lucrurile așa cum sunt… Până la urmă, nu învățăm decât de la cei pe care-i iubim, iar Dana amorțise în scaunul moale al mașinii cu care plecase spre spital, urmărind-o secvențele văzute, mai devreme, în filmul cu Dominic.

–Cum facem ? a întrebat lunganul fără să se întoarcă din scaunul de lângă șofer.

–Îl filmăm în timp ce se dă emisiunea noastră. Să-i urmăriți privirea și să nu scăpăm niciun cuvânt, presimt eu ceva, a mai zis Dana.

–E bun individul, a continuat operatorul, în rolul boschetarului a fost tare de tot.

Ca o scufundare în viață simțea fata drumul hodorogit al mașinii, în spatele ei răsunau claxoane nervoase, iar șirul uriaș de tramvaie rămase fără curent se strecura, roșu și ruginit, peste privirile ei obosite de la nesomnul de peste noapte.

–Să-l vezi în ultimul lui spectacol, îi spusese de dimineață unul dintre băieții care filmaseră în teatrul lui Dominic. Ne-au arătat un reportaj scurt, de la premieră, i-a mai zis el Danei.

I-au rămas în minte cuvintele lui Dominic   dintr-un interviu pe care-l acordase în seara premierei.

–Veniți, îi îndemna el, pe cei de dincolo de ecran, să vedeți încercările la care diavolul și legiunile lui de demoni îl supun pe eroul meu pentru a-l îndepărta de Dumnezeu.

Peste vorbele lui, imaginea așezase mersul șovăielnic al șarpelui, rătăcit printre bucățile mari din decorul alb, răspândit peste tot, pe scena inundată de lumină.

–Când vă privesc din rolul meu în care am fost trimis de altcineva, mai spunea Dominic, am în față o singură lume. V-ați gândit vreodată, se întreba el, că timpul, așa cum îl măsurăm cu diferite dispozitive mecanice, este întotdeauna trecut? Prezentul nu e decât o linie de frontieră ideală, care separă câte ceva din viața noastră tristă.

O fată urâtă ținea microfonul, ca pe o măciucă, lângă buzele actorului. Vorbea strident, iar întrebările îi ieșeau cu greutate din gura mânjită cu rujul desenat într-un strat gros și lățit dincolo de pielea pătată.

–De unde or fi găsit-o ? a întrebat râzând Stere, care urmărea imaginile adunate în ecranul din redacția lor de știri.

–Privește-l pe Dominic, l-a îndemnat Dana, e lovit de prostia din fața lui.

Se auzeau, pe fundalul înregistrării, zgomotele străzii, mașinile frânau violent în cercul din mijlocul intersecției, iar teatrul se luminase deja, se aprinseseră luminile pe balcoanele pline de pânzele care anunțau o premieră apropiată. Doar fata urâtă, tot mai speriată, rătăcise de tot cuvintele.

L-a găsit în curtea spitalului, se plimba liniștit pe aleile pline de zăpadă. A văzut-o de departe și s-a grăbit să ajungă la mașina din care colegii Danei scoteau aparatele și cablurile lor.

–Salutare, a zis, zâmbind.

Aproape că a strâns-o în brațele lui firave, Dana s-a lipit de halatul lui legat cu un cordon de altă culoare.

–Abia așteptam să te văd, a mai spus Dominic.

El a continuat să-i vorbească și au pornit amândoi spre intrarea spitalului.

–N-am putut să dorm deloc, i-a povestit el, am avut un vis ciudat.

L-a lăsat să continue, l-a ținut de braț și se uita, ca și în celelalte zile, la mâinile lui firave, cu degete lungi și subțiri.

–M-am învârtit pe coridoare toată noaptea. Am visat cum a căzut o fată, într-o sală de gimnastică, de pe calul de la sărituri. A zburat sute de metri pe lângă o groapă uriașă, lipită de marginea saltelei.

Ochii Danei s-au grăbit să iasă din locurile lor obișnuite, s-a înroșit toată, strângându-i lui Dominic brațul, prin pânza groasă a halatului.

–Cum naiba să mai dormi, a continuat el, și acum am în față imaginea fetei înfiptă în nisip, ghemuită toată într-un fel de rădăcină noduroasă.

Bătăile inimii aruncau un cântec sacadat în zloata negricioasă peste care se mișcau pașii lor.

–Stai puțin, l-a întrebat, oprindu-se pe scările de la intrarea în spital, ai văzut undeva lucrurile pe care le-ai visat? Îți amintești ceva despre ele ?

Nu i-a răspuns imediat.

–Parcă… nu știu exact, e o mare de fotografii colorate în mintea mea.

Îl strângea de braț și se uita peste ușa de la intrare, lunganul îi făcea semne hotărâte, chemând-o spre el.

–Dominic, a mai apucat să-i spună, să te gândești bine la visul tău din noaptea trecută.

El încerca să urce scara de la intrare, aproape trăgând-o pe Dana, agățată de brațul lui moale, acoperit de montonul grosolan al halatului.

–Să mă gândesc la ce ? a întrebat-o.

Peste cuvintele lui s-au așezat cele strigate din hol de operator.

–Hai mai repede, nu vezi cât e ceasul ? i-a zis.

Fără să se oprească, Dominic a șoptit spre urechea Danei:

–E cam nătărău prăjina asta cu care tot vii mereu, nu-ți face rău să-i vezi bubele uscate de pe obraz ?

Geanta mare a lovit-o peste picioare și Dana a tras o înjurătură, oprindu-se însă la mijlocul frazei pe care o începuse.

Cu doctorul Maxim, în cabinetul lui, fata aștepta să înceapă emisiunea înregistrată de ei, în dimineața acelei zile. Dominic, rezemat de spătarul scaunului, se mișca într-un fel de neliniște, așteptând să se facă întuneric.

–Gata, le-a zis Dana, începe…

Publicitatea se scurgea spre marginile ecranului. După generic, Dana a apărut filmată în cabina lor de montaj, sprijinită de scaunul greu, cu aripi de plastic arcuite în încăperea plină de monitoare.

–Suntem în cea de-a patra zi a poveștii pe care o continuăm, pentru dumneavoastră… Avem, așa cum veți putea vedea, imagini noi din lumea specială a personajului nostru. Dominic Andrei e un mare actor, mesaje numeroase au venit către noi. Acum, când emisiunea noastră intră în casele celor care ne urmăresc, la spitalul de urgență Dominic, împreună cu doctorul pe care-l cunoașteți deja, vede ceea ce am încercat să facem. Vom fi alături de el, sperăm în efectele terapiei pe care doctorul Maxim a gândit-o, a încheiat Dana, precipitată brusc, introducerea.

Nemișcat, Dominic se uita ca la un film artistic vechi, o figură posacă alcătuind decorul din jurul lui, doar fondul muzical al televizorului arunca puțină viață peste spitalul cenușiu, înghețat și adormit, ca o boală lipsită de speranță. O vagă consolare se strecurase între vocea caldă a Danei, de dincolo de ecran, și tăcerea lor încordată.

Lunganul nu se mișca, fixase camera pe fața lui Dominic, iar în cabinet continua să nu se mai audă altceva, în afara emisiunii de pe ecran. Când au intrat imaginile din filmul „Visul”, Dominic a părut că vrea să se ridice de pe scaun. L-au auzit spunând ceva mai degrabă șoptit, abia mai târziu, a doua zi, urmărind caseta pe care o înregistraseră în camera de spital, Dana a descifrat cuvintele lui :

–Deasupra cerul şi în el Hristos şi o rază ce coboară de la el până la creştetul sfântului… Doamne ajută!

Fata a regăsit privirea doctorului Maxim, gata, părea să spună, ceva se întâmplă, începe…

Noaptea târziu, după ce va citi primul mesaj primit din Canada, ea va încerca să-şi amintească replica tăcută a actorului, căutându-i un sens. Un personaj jucat de el, îi povestiseră prietenii în seara trecută în cârciuma din subsolul blocului, rămânea calm şi maiestuos în mijlocul cortegiului de nebuni, dezlănţuit alături de el.

–Noi asta facem, îi spusese directorul lui Dominic, un teatru perturbator şi tânăr.

Îl asemuia pe Dominic cu imaginea din tabloul pe care-l lipise direct pe uşa dintre camera ei şi holul de la intrare, fata se aşezase pe covor şi privea încântată poza din rama mohorâtă a intrării. Citea parcă pentru prima dată înscrisul din jurul tabloului, Dali, Muzeul Regal de Arte Frumoase, Bruxelles. Pustnicul bântuit şi sedus din abstinenţa sa de tentaţiile diavolului semăna uluitor cu omul ei, pierdut într-un timp prezent, aşa cum sta acolo, într-un deşert pustiu şi dezolant. El îndreptase crucea exorcizatoare spre un armăsar aflat în fruntea procesiunii de elefanţi cu picioare de păianjen. În întunericul din cameră, cu spotul de lumini aprins numai deasupra uşii, Dana a crezut, pentru o clipă, că din tabloul ei coboară încet Dominic, strângând cu toată forţa muşchilor lui crucea de deasupra capului.

Nu se terminase încă emisiunea lor, de o oră, când telefonul Danei s-a auzit rar, în liniştea din cabinet.

–Bravo, l-a auzit pe buhăitul ei de patron, aţi făcut o treabă bună. Sună în draci telefoanele în redacţie.

Ea a răspuns, de formă, ceva şi l-a lăsat să mai vorbească, fără să-l asculte.

–Am obosit, a mai zis Dominic, ridicându-se din scaunul lui.

A plecat încet, fără să-i privească, umerii îi coborâseră ciudat, halatul atârna peste corpul lui fragil, ştergând aproape pardoseala de ciment.

–E bine, a început doctorul, e primul semn de întoarcere… Nu prea mă crezi… a continuat privind-o pe Dana.

–Mie nu mi se pare, dar nu cred că am cum să mă justific.

Doctorul i-a zâmbit, învăluind-o cu privirile lui.

–Trebuie să ai încredere în mine, chiar mă pricep…

Aflase, în spital, câte ceva despre doctorul Maxim, se spunea că e cel mai bun, numai că Dana ar fi vrut ca el să-l fi văzut pe Dominic întors în lumea lor, se lipise de gesturile lui, de ochii care-o urmăreau tot timpul, de cuvintele pe care le aduna în memorie, unul câte unul. S-a ridicat lângă geamul deschis, hotărâtă să plece, a simţit că trebuie să fie singură, acasă, în camera ei de deasupra oraşului.

–Eu o să plec, i-a spus lunganului, dacă mai e ceva de făcut, descurcă-te tu. Nu mă simt prea bine…

A mers pe jos până la blocul ei turn, albul zăpezii o ameţise, o apăsa ceva greu de definit, îi amorţise braţul sub apăsarea genţii pline cu instrumentele ei de reporter de televiziune.

Aproape de casă, în scara unui bloc lipit de cel în care locuia, bătrâna cerşetoare pe care o întâlnea aproape în fiecare zi şi-a întors ochii trişti spre Dana. I-a dat câţiva lei, aşa cum făcea de fiecare dată, auzind în urmă un mormăit întrerupt de palmele din care bătea, ca un spectator anonim şi apatic.

–Aşa, fată, a zis Dana, ca şi când ar fi ascultat-o cineva, ai mai făcut o faptă bună.

S-a aşezat în patul rămas desfăcut de peste noapte şi a dormit câteva ore. Vecinii de lângă ea reparau ceva în apartamentul lor, loviturile dese îi treceau pe lângă urechi, amestecate cu muzica din boxele calculatorului. A trezit-o telefonul, l-a lăsat să sune de multe ori, nu se putea ridica din pat, se uita la obiectul argintiu de pe marginea biroului, lumina lui se vedea, singură, în camera cuprinsă de întuneric.

–Ce faci, a auzit în receptor, de ce nu-mi răspunzi ?

Vocea bâlbâită a lui Stere se înfipsese în urechile fetei.

–De una, de alta… i-a răspuns.

Şeful n-a avut răbdare să o asculte.

–Mâine dimineaţă trebuie să ajungi înainte de şapte, i-a spus.

N-a mai răspuns nimic, l-a lăsat pe celălalt să vorbească.

–O să plecaţi undeva, la vreo sută de kilometri. L-am găsit pe tatăl lui Dominic  într-un azil de bătrâni, am aranjat cu directoarea de acolo și vă aşteaptă.

Stere a tăcut aproape un minut.

–Ce naiba, ai adormit la loc ? N-ai auzit ? a ţipat el în telefon.

–Bine, șefu’, a zis Dana, o să fiu la timp în sanctuarul tău mediatic.

A închis, fără să-l mai aştepte pe Stere, cine ştie, s-a gândit Dana, poate că iar o întreba despre pictorul Apelles…

Şi-a amintit că unul dintre colegii lui Dominic spusese ceva despre tatăl lui, vorbea şi despre meseria lui de fotograf, deşi Dana nu mai era foarte sigură. Aşezată în bucătărie, privind până departe luminile aprinse ale oraşului, se gândea cum îi va spune lui Dominic despre tatăl lui.

–Care tată, de fapt ? a şoptit singură, ghemuită pe scaunul metalic.

Mai există el într-o amintire incertă şi fără limite? De câteva zile, pentru Dominic nu mai era vorba despre altceva, doar trăirea clipei şi cotropirea ei îl ţineau în faţa privirilor reci ale aparatelor de tot felul. Toate acestea, a mai gândit Dana, se întâmplă pentru ca noi să mai putem stăpâni, o vreme, prezentul.

S-a învârtit prin casă până aproape de miezul nopţii. Târziu şi-a amintit că ar trebui să-şi caute mesajele din căsuţa ei de pe internet, erau multe, se adunaseră în ultimele două zile, dar fata s-a precipitat spre titlul de la mijlocul paginii, din Canada scria acolo şi a ştiut că trebuie să fie Miruna, soţia lui Dominic. Adormită încă, a apăsat de câteva ori greşit, îi apăreau pe ecran mesajele lui Cosmin.

–Sigur că da, am eu timp de aiurelile tale, vorbea Dana, singură, mişcându-se nervoasă pe scaunul ei rotitor.