Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

Primul mesaj era de la Miruna. mâine, scria, îți trimit povestea promisă, folosește-o, dacă e cazul, în emisiunile pe care le mai faci. Cel de-al doilea mesaj i s-a părut ciudat, parcă rătăcit în căsuța ei electronică, îndesat peste marginile ecranului, înghesuit ca și literele lui mici, greu de citit.

o să-ți spun dana, ai putea să fii fata mea. sunt actor la teatrul din acest oraș din nordul țării și am fost coleg cu dominic zece ani, îl știu mai bine decât pe mine. numai că eu nu vreau să-ți scriu despre el, o să-și revină, a mai avut întâmplări asemănătoare. acolo, fata mea,  mi-e teamă că ești o mică unealtă, folosită de gorilele scăpate din cușca lor înaltă, cu gard de sârmă așezat chiar și deasupra, în tavanul prin care se zărește luna. sunt și eu un pic de poet, câte versuri de rahat am recitat tovarășilor înainte… ar trebui să-ți povestesc câte ceva despre zilele din decembrie, când cu revoluția cea vestită, eu și dominic am fost pe baricade, luptători de elită, am și condus județul nostru câteva zile, oamenii ne cunoșteau, de la teatru și din cârciumi, ca să spun tot adevărul. e deja o istorie veche la mijloc. în prima zi, în palatul puterii a apărut și personajul despre care vreau să-ți scriu, fusese sau mai era încă șeful gospodăriei de partid, un tip unsuros, libidinos, se strecurase pe lângă noi, revoluționarii de ocazie, zăpăcindu-ne de tot, lingându-ne cum se obișnuise el de atâția ani. dominic, care terminase o sticlă de coniac fin, pe care-o găsise în biroul primului-secretar, în care se așezase pe scaunul masiv, preluând, zicea el, destinele județului nostru, a simțit că-i crapă fruntea și obrajii înroșiți brusc și violent. bă, împuțitule, a zbierat el, nu mă miră nerușinarea ta de trepăduș și  l-a luat de gulerul hainei lui de activist și l-a târât în balconul prefecturii. cu vocea gravă de actor a strigat spre mulțime, uitați, a zis, șobolanii ies din întuneric. nici nu mai știu cum s-au terminat lucrurile, multimea striga să-l arunce de la balcon, guzganul a apucat să se facă nevăzut prin coridoarele palatului, atât de bine cunoscute de el. șobolanul despre care îți vorbesc, stimată domnișoară, e chiar patronul tău de la televiziunea în care lucrezi. înțelegi, asta am vrut sa știi, poate că-ți explici grija lui față de eroul tău din ultimele zile, din reportajele pe care le transmiteți. poate o să-ți mai scriu, sunt multe amintiri ale mele cu dominic, să vedem dacă o să mai am răbdarea necesară. să nu uit, șefa ta, coana mare cum aud că îi ziceți acum, e și ea o persoană cunoscută mie, ca și lui dominic. a fost secretară cu propaganda la județeana de partid, nu prea cred că mai știi ce înseamnă. venea direct din producție, avea origine sănătoasă și era o tâmpită. a rămas vestită prin partea locului. odată s-a dus la o întâlnire cu profesorii și le-a zis : lasă că știu eu, pleacă unii la paris să vadă cum curge pe acolo louvrul. altădată, le-a vorbit despre camparila regală, rostind satisfăcută cuvintele, cu toată gura ei rujată intens. după evenimentele din decembrie a tulit-o în capitală, o vreme a fost chiar ceva secretară pe la sediul țărăniștilor, am văzut-o la televizor pe lângă bătrâneii care ne-au condus vreo patru ani. mama ei, care mai trăiește încă și se apropie de nouăzeci de ani, spunea că fata e mâna dreaptă a lui căposu, așa zicea. e vecină de apartament cu părinții mei, așa că știu ce scriu aici. probabil că n-ați aflat, șefa voastră are un copil din flori, deși toți de pe la noi știu că e făcut cu patronul vostru de azi. băiatul ar trebui să se apropie de treizeci de ani, e oligofren, e undeva într-un azil sau sanatoriu, ceva de genul acesta. deocamdată mi-e silă de toate și de toți. silișteanu, actor de provincie.

A adormit târziu, a mai citit câteva pagini din cartea pe care i-o trimisese mama și, cu mintea golită de gânduri, s-a ghemuit sub plapuma groasă, înfrigurată și tristă. S-a trezit înainte de vreme, pe geam intra tot întunericul în camera ei. Mesajul lung al Mirunei sosise deja.

A șasea zi… Afară viscolea puternic, vântul șuiera la etajul Danei și perdeaua se mișca încet, unduindu-se lângă caloriferul fierbinte. Paginile Mirunei se adunau în cutia cenușie a imprimantei, iar fata, nerăbdătoare, începuse să le citească. Era înainte de cinci dimineața, dormise puțin, dar nu se simțea obosită, degetele i se lipeau de foile calde, scoase pe birou și ochii îi jucau peste literele negre, peste rândurile drepte, îngrămădite în albul lucios al paginii. N-a văzut că se luminase afară, citind grăbită povestea venită de departe.

    îți scriu din apartamentul meu canadian, de la etajul 24 al blocului din sticlă verde în care locuiesc de două luni. e o zi ciudată, după frigul pe care îl suportăm aici de atâta vreme, azi a ieșit soarele, e un aer cald în orașul de graniță în care trăiesc, se numește efectul de lac și au năvălit turiștii pe ambele maluri ale cascadei, iar vaporașele s-au pus repede în mișcare, mai ales dacă e vorba de bani. pe geam văd, ca în fiecare dimineață, cascada niagara, se înalță un abur dens peste pânza de apă şi vaporașele cu turiști se apropie de șuvoiul cenușiu, cu oamenii înfășurați în pelerine albastre, pe care-i pot asemăna cu petele de culoare alunecând peste parbrizul unei mașini în mișcare. o să înţelegi de ce dominic îmi spunea poeta casei în zilele noastre bune și frumoase. l-am cunoscut în tren, în dimineaţa în care veneam pentru concursul noului teatru din orașul apropiat de capitală, pe care eu nu-l mai văzusem niciodată. pe dominic îl ştiam din filmele în care jucase şi-l întâlnisem cândva, în primul meu an de institut, la studioul casandra, în care repetam cu profesorul nostru ceva, iar el apăruse acolo dintr-o pricină pe care nu mi-o mai amintesc. să-mi spui dominic, mi-a zis, după ce m-am aşezat lângă el, pe bancheta jegoasă a trenului, o să fim colegi. până în staţia în care am coborât aproape că mă şi îndrăgostisem de el. am reuşit prima la concursul din teatru, am primit o garsonieră într-un bloc pentru tineret, apoi am intrat în spectacolele teatrului și, peste vreo patru luni, mă și măritasem cu dominic. asta spre disperarea mamei mele, care avea cam aceeași vârstă cu ginerele ei. n-am să-ţi scriu despre viața noastră, e o poveste lungă și nu am acum chef de ea. ajung repede la vara de acum doi ani, când am plecat cu teatrul nostru într-un turneu de zece zile la barcelona. bărbatul meu a înflorit tot, o săptămână întreagă mi-a vorbit despre bunica lui, venită din spania pe plaiuri mioritice¸ cum zicea, de la care dominic învăţase  în copilărie limba pe care n-o mai uitase de atunci. știa o mulţime de lucruri despre istoria barcelonei și a cataluniei, unde se născuse bunica lui, nu ajunsese acolo niciodată, dar părea să cunoască fiecare loc din memoria precisă a bătrânei, pe care o pomenea des, cu o duioșie  de care nu l-aş fi crezut capabil. în avion a fost tăcut și morocănos, învârtea nişte hârtii înguste, pline cu scrisul lui greu de priceput şi mormăia absent câteva cuvinte. ne-au așteptat la aeroport, ne-au luat cu autocarul teatrului naţional din catalunia, gazda noastră pentru cele zece zile spaniole. ne-au însoțit spre hotel câțiva  actori tineri, cu care dominic a început să vorbească în spaniolă chiar din sala mare a aeroportului. mă uitam la schimbarea lui, atrăgea priviri şi zâmbete, dominând grupul nostru, într-un prezent strălucitor și calm, dincolo de agitația orașului, pe care mașina teatrului îl traversa peste bulevardele pline cu oameni. în prima noapte el n-a dormit decât foarte puţin, a stat câteva ore într-un scaun, pe balcon, de la înălţimea etajului opt se vedea statuia lui columb, iar în partea cealaltă turnurile impresionante ale sagradei familia înţepau cerul limpede al oraşului. îi ştiam deja privirea aceea pierdută, mintea i se golise întreagă, bea ceva roșu dintr-un pahar și fuma ţigările, una după alta, umpluse toată scrumiera așezată pe marginea de fier a balconului. au urmat două zile pentru a vizita orașul, abia în cea de-a treia trebuia să jucăm primul nostru spectacol, pe scena mare a teatrului  național din catalunia, pe care l-am vizitat în a doua seară de la sosire. directorul nostru ne-a adunat în holul mare al hotelului, înainte de micul dejun, a doua zi dimineaţa. vă propun, a zis el, tolănit într-un fotoliu, cu morga lui boierească pe care i-o știam toţi, un joc, un exerciţiu actoricesc, în cele două zile libere pe care le avem. eu știam, ca și directorul nostru, despre pasiunea lui dominic pentru opera și viaţa celebrului gaudi, personajul lipit de istoria barcelonei. de altfel, directorul i-a și spus lui dominic că pentru el s-a zbătut să obțină bani și invitaţia la teatrul spaniol. vă aștept peste o oră aici, în fața hotelului, ne-a spus și ne-a trimis în restaurant. peste o oră, a sosit autocarul teatrului, același cu care veniserăm și de la aeroport. era opt și jumătate şi în jurul nostru oamenii încă mai ieșeau din blocurile adormite, cărându-și copiii și nevestele, spre mașinile aliniate în parcările de mărimi diferite, iar culorile toamnei coborâseră peste orașul bântuit de mirosul mediteranei.  lipsea dominic, îl căutam toţi, cu privirea spre ușa de sticlă a hotelului, numai directorul nostru zâmbea, trăgând matinal din trabucul lui de poveste. a apărut, a ieșit pe stradă ca şi când acolo era scena teatrului nostru, își strânsese părul lung la spate, își vopsise barba lui albă într-o culoare roșcată, purta un fel de surtuc gros, iar la gât își legase o eșarfă umflată. semăna cu fotografia lui gaudi, celebrul arhitect catalan, care trona chiar și în holul hotelului în care locuiam, pe strada îngustă din apropierea catedralei cu turnuri neterminate. ţi-am mai spus că pe geamul camerei noastre se vedea sagrada familia, în partea ei înălţată spre cer și că dominic rămăsese în noaptea trecută câteva ore în balcon, sudând țigările și sorbind rar din paharul cu sangria, amestecată din belșug cu felii de portocale şi lămâie. doamnelor şi domnilor, ni s-a adresat directorul, gazda dumneavoastră, gaudi cel vestit, vă invită să-i cunoașteți operele, azi şi mâine, în orașul care vă așteaptă. câțiva trecători se opriseră pe trotuar, arătau cu mâna spre dominic, o femeie în vârstă își acoperise gura, într-un gest de uimire, parcă pregătindu-se să aplaude spectacolul străzii. am urcat în autocar, ne însoţeau doi tineri actori din teatrul gazdă, iar dominic şi-a luat rolul în serios. vă salut, ne-a spus și în românește și în spaniolă, învârtind un baston în spaţiul larg de lângă șofer, sunt spiritul lui gaudi şi vă invit să-mi cunoașteţi o parte dintre operele mele. vă comunic cu drag premisa operei mele, orice element arhitectonic trebuie să fie colorat, a mai zis el. l-am aplaudat şi am intrat cu toţii în spectacolul pe care ni-l pregătise. autocarul a oprit repede într-o intersecţie mare, în care se zărea statuia lui columb, dincolo de care începea bulevardul promenadei din barcelona, la rambla, doamnelor și domnilor, cum a rostit grav în microfon ghidul nostru celebru. aici, în dreapta, ne-a spus dominic, am fost lovit de un tramvai, pe 7 iunie 1926. vaaai, am murmurat cu toţii, cuvintele noastre împletindu-se amestecat în răcoarea autocarului. prima oprire, a continuat dominic ceva mai târziu, este aici, la casa vicens, construcţia aceasta e ca un basm, e o locuinţă eliberată de contingenţa timpului, e un prezent continuu şi liniștitor. ne uitam cu toții la faţadele casei, care-ţi dădeau impresia că sunt îmbrăcate cu un veștmânt croit dintr-o stofă în dungi şi carouri.  nu-mi amintesc decât chipul bărbatului meu, un gaudi de împrumut și totuși, firesc, natural, învăluitor. eram tare mândră de rolul lui dominator și magic. îmi răsună și acum, în casa mea de deasupra orașului canadian în care locuiesc, vocea baritonală a însoţitorului de atunci. am ajuns apoi la palatul güell, îl vedeţi somptuos, placat cu piatră cioplită, care întrerupe marmura de la parter, vă rog să observaţi, ni se adresa dominic, bogăţia lui orientală, cu mici conuri de pin, care acoperă hornurile, ca pe o tablă de şah. le-am spus tuturor şi le repet, ni se adresa bărbatul meu, că arta gotică este imperfectă, este stilul repetiţiei în lanţ, în afară de timp şi de succesiunea lui. ne-am plimbat peste tot, dominic apărea misterios de prin ungherele palatului, intrase în rolul lui ca și când ar fi fost acolo dintotdeauna. umbra lui gaudi la güell, rostea el sonor, prin încăperile palatului. ne însoţeau raul şi carmen costa, soţ şi soţie, actori ai teatrului care ne invitase la barcelona, încântaţi de spectacolul pe care dominic îl creea în faţa noastră. autocarul ne-a dus apoi la colegiul tereziana. puţină atenţie, vă rog, ne-a spus dominic, aşezat pe scările mari de la intrare. terezienele, a zis, sunt călugăriţe din ordinul sfintei tereza d’avila. ne-a vorbit despre volumul dreptunghiular, extrem de simplu, al construcţiei şi ne-a avertizat că spaţiul de iluminare central, în care am ajuns cu toţii, ne va așeza sub semnul rugăciunii, al reflecţiei şi al austerităţii. te rog să mă crezi, eram fascinaţi de spectacolul regizat la faţa locului de dominic, văd şi-acum figura directorului nostru, încântat peste măsură de jocul pe care-l gândise chiar el. se filma totul, ne însoţeau doi tineri de la televiziunea naţională, de la canalul cultural. priviţi ferestrele, ne îndemna bărbatul meu, sunt identice ca formă şi se repetă imperturbabil şi regulat pe toate cele patru faţade. am în memoria mea păcătoasă zidurile exterioare ale palatului, erau scobite şi se prelungeau cu turnuri de mărimi diferite. puţină atenţie, ne-a mai zis la ieșire, observaţi grilajele din fier forjat care împodobesc ferestrele în formă parabolică de la parter, priviţi cu atenţie, în desenul lor apar iniţialele numelui lui isus. ne-am oprit apoi la casa de los botines, construită, după cum ne-a povestit dominic, pentru doi prieteni ai lui güell. o să înţelegi, după toate câte s-au petrecut în ultimele câteva zile, de ce dominic părea vrăjit de imaginea casei în care intraserăm. vedeţi, îi aud eu şi acum vocea groasă, de amfitrion energic, această casă emană un neobișnuit sentiment de orizontalitate, accentuat de streșinele neîntrerupte de la primele niveluri. prima zi am încheiat-o la casa calvet, o clădire așezată pe lungimea unei străzi întregi, cu o faţadă din piatră cioplită. priviţi, ne-a îndemnat dominic, parcă doarme adânc construcţia de lângă noi. la intrare era un straniu ciocan de bătut în uşă, de forma unei cruci care strivește, când e acţionată, o ploșniţă monstruoasă. seamănă cu tine, am glumit eu cu dominic, mulţumesc doamnă, mi-a răspuns, cam posac în hainele lui de împrumut. ne-am răspândit apoi prin oraș, sub impresia cuvintelor gazdei noastre, culoarea ne-a mai zis el la sfârșit, este manifestarea cea mai clară a vieţii. a urmat o seară caldă, ne-au invitat, pe mine și pe dominic, la ei acasă carmen şi raul costa, tinerii actori care ne însoţiseră toată ziua în călătoria prin barcelona. locuiau aproape de teatru, pe geamul apartamentului lor de la ultimul etaj al unui bloc înalt se vedea portul, iar foarte aproape se înălța un ciudat turn de birouri de forma unui proiectil gata să înţepe norii de deasupra. am vorbit până târziu despre teatru, despre meseria noastră, dominic folosea o spaniolă perfectă, ne acaparase pe toţi, îi ştiam privirea aceea, o mai văzusem, semăna cu ceea ce i se întâmplă acum, apăsat de o memorie selectivă, înconjurat de ispite prezente şi fluide. l-am simţit întorcându-se în lumea reală abia dincolo de miezul nopţii, când gazdele ne-au condus spre hotelul în care locuiam, destul de aproape de parcul luminat prin care am trecut, admirând portocalii şi mandarinii încărcaţi cu fructele coapte. în dimineața următoare  dominic a reintrat în rolul pe care îl primise, era în faţa hotelului şi reporterii de la televiziune înregistrau cuvintele lui. poftiţi în lumea mea, zicea el, fixând camera îndreptată spre noi, vom începe cu parcul güell, care se întinde pe douăzeci de hectare şi de la înălţimea lui veţi putea să admiraţi tot orașul, până departe, în valurile mării. autocarul ne-a lăsat în bulevardul mare, am urcat pe jos o stradă îngustă, cu vile îndesate printre portocali şi palmieri, doar paşii noștri şi bastonul lui dominic răsunau peste pietrele maronii ale pavajului. priviţi coloanele înclinate, ne-a îndemnat el de la intrarea în parc, ele atenuează presiunea pământului, așa răsucite și cilindrice cum le vedeţi, în formă de stalactite, sculptate parcă de un capriciu al naturii. nu credeam că poate exista un astfel de loc. din partea cea mai înaltă a parcului, ghidul nostru special ne-a arătat cele trei viaducte construite de personajul pe care-l juca pentru noi. văd clar imaginea celui de jos, alcătuit din două rânduri de coloane înclinate spre interior, ale căror fuse se lărgeau în partea superioară pentru a primi bolta, formând o imagine parabolică. dominic se rezemase de una dintre coloane, închisese ochii şi nu părea să mai existe pentru cei din jur. l-am strigat încet şi el nu mi-a răspuns, a stat acolo câteva minute, iar vântul domol îi flutura barba, într-un fel de dans tandru şi pufos. îmi mutam privirea de la chipul lui la arborii pietrificaţi, cu agave plantate în vârf,  pe care gaudi îi așezase în parcul colorat de pe colina în care ajunsesem cu toții, colegii mei şi gazdele spaniole. a ieşit din visare şi i-am auzit glasul sonor, până şi vizitatorii mai îndepărtaţi din parc se opriseră nedumeriţi şi curioși. priviţi cu atenţie, rostea rar şi dramatic bărbatul meu, aici un animal straniu, dincolo un cap, mai departe o cariatidă mumificată, formată din bucăţi aglomerate de forţa cimentului. unele dintre ele simt atingerea rădăcinilor de palmieri, care caută o ieșire, pentru a scoate din fundaţie lichide şi substanţe necesare înfrunzirii. domnul pe care-l joc, ne-a mai zis dominic, spunea că acest parc seamănă cu visele unei imaginaţii înflăcărate. ne așezaserăm cu toţii în alveola misterioasă de deasupra parcului, pe băncile al căror traseu se modelase după conturul sinuos, șerpuind ca o reptilă gigantică, placată cu ceramică şi sticlă. vezi, mi-a spus numai mie dominic, seamănă cu şarpele ispită care se plimbă pe scenă în spectacolul nostru. am dat încet din cap, avea dreptate, urma să jucăm a doua zi, acolo, la barcelona, spectacolul de care el îmi vorbea. ne-am desprins greu de locul acela, târându-ne alene pașii spre autocarul care ne aștepta în bulevardul mare de jos. ne-am mai oprit şi la casa batlló şi, apoi, la blocul milà, dar amintirile mele s-au mai şters, nici în carnetul meu, în care mi-am notat povestea călătoriei la barcelona, nu mai sunt decât foarte puține cuvinte. cred că dominic ne-a spus ceva despre casa batlló care părea nu doar locuibilă, ci și comestibilă, semănând cu oglindirea norilor crepusculari în apa unui lac, văd cu siguranţă în memoria mea policromia veselă a fațadei, care contrasta cu pereții caselor învecinate. priviţi, ne îndemna dominic, casa asta sclipește în soare, ca şi ţiglele de pe acoperiș, asemănătoare cu solzii ridicați şi cu spinarea unui balaur din poveste. raul, care ne însoţea, ne-a şi spus că într-un spectacol pe care teatrul lui îl juca de mai mulţi ani, el rostea din mijlocul scenei cuvintele lui gaudi: obiectele înmuiate într-o pastă moale dau impresia că sunt suspendate în aer sau într-o nebuloasă. poţi să-ţi închipui bucuria cu care ne-a tradus dominic cuvintele acelea. acum, când îţi scriu, sunt uimită să constat cum învie timpul peste mine. e blocul milà, îmi sună în urechi cuvintele bărbatului meu, a fost numit calul troian fără războinici sau adăpost pentru dinozauri, aici au dispărut unghiurile, casa e rotunjită dintr-o singură bucată, a cărei faţadă unică se transformă într-o suprafaţă simplă, străbătută de un ritm neîntrerupt. e un spaţiu oniric, cum l-a numit dominic, cu acute sentimente de insecuritate. spre seară am ajuns la sagrada familia, am plecat pe jos de lângă hotel, pe străzile înguste, în jurul nostru se vorbea românește, tineri murdari de moloz şi ciment munceau printre trecătorii grăbiţi şi atacaţi de înserare. te îndemn să cauţi ajutor la televiziunea naţională, trebuie să mai fie acolo reportajul pe care ei l-au făcut, însoţindu-ne în călătoria prin barcelona. există un film cu dominic, în haina lui gaudi, un monolog care ţi-ar putea fi de mare ajutor, pe care el îl rostește prin marea catedrală neterminată. eu vreau să-ţi mai povestesc acum experienţa din ultimele două zile petrecute acolo, după ce am jucat pe scena mare a teatrului cele două spectacole cu care veniserăm. a fost un succes imens, dominic a fost aclamat de o sală plină, sper să-ţi poată povesti chiar el, într-o bună zi, toate acestea. am avut patru zile libere, la sfârșit, pe care directorul nostru ni le-a dat, cum a spus el, în stăpânire deplină. carmen şi raul costa ne-au făcut o surpriză. vă invităm, ne-au spus ei, în casa noastră de vacanţă. am plecat dimineaţa, foarte devreme, cu vaporul peste mediterană, în câteva ore am ajuns la palma de majorca şi, de acolo, într-un loc greu de uitat. vila lor era la santa ponsa, o staţiune rezemată de plaja cu palmieri şi papagali verzi, gălăgioși, iar pe înălţimile stâncoase se ridicau casele de vacanţă, albe, săpate în zidurile care păreau gândite tot de arhitectul lor misterios. doar atât vreau să-ţi mai spun, fiindcă sunt deja la capătul puterilor, îmi vine să plâng şi mi se lipesc degetele de tastele din faţa mea. mult dincolo de miezul nopţii, în balconul camerei pe care ne-o pregătiseră cei doi soţi, dominic a făcut o criză care m-a speriat teribil. întreba unde locuim şi cine sunt eu şi îmi repeta că ar vrea să se arunce peste stâncile mari care coborau spre mediterana cea liniștită, sunt un pescăruș, zicea, vreau să ajung în largul mării. gata, nu mă mai simt în stare să adaug niciun cuvânt. miruna.

A rămas cu foile calde în faţa ei, afară se înteţise vântul, îl auzea la fereastră şi începuse iarăşi să ningă.

–Ce poveste… a şoptit, de parcă s-ar fi aflat lângă Miruna.

Apoi şi-a amintit de Sandra, prietena ei cea mai bună, se stabilise de un an şi ceva la New York, dar lucrase înainte la televiziune, chiar la canalul cultural despre care-i scrisese soţia plecată a lui Dominic. S-a uitat la ceas, trecuse de şapte, în America era miezul nopţii, dar a intrat pe skype şi a sunat îndelung.