Sunt o adolescentă ce face parte din generația „fulger”, așa cum îmi place să îmi denumesc tovarășii de seamă, care parcurge zilnic câțiva kilometri, care întâlnește mulți oameni, care ia contact cu mediul ce o înconjoară. Oriunde aș merge, nu mă pot abține de la a privi oamenii ce străjăluiesc străzile în lung și-n lat, din a-mi imagina povestea fiecărui chip a cărui privire este îndreptată sau nu spre mine.

Multe emoții îmi trezesc oamenii mei de suflet, oamenii ce au știut să îmbătrânească frumos. Fiecare șănţulet întrezărit pe chipul lor trecut prin multe primăveri îmi dezvăluie timid un moment trăit frumos, fie el născut ca o fericire ori transformat într-una. Adesea, dezamăgită de modul în care lucrurile „evoluează” în societatea din zilele noastre, am pășit deznădăjduită în labirintul verde din orașul nostru, Parcul Chindia. Acolo, ca de fiecare dată, am fost ademenită să trag cu ochiul la bătrâneii ce își șoptesc din suflet fiecare trăire, gând, amintire. Nu demult, privirea mi-a fost ațintită asupra unui cuplu ce se odihnea pe o băncuța. Erau tăcuți, dar se înțelegeau din priviri. Se țineau de mână, ochii le străluceau. Erau fericiți…. Povestea pe care mi-am imaginat-o m-a condus spre tărâmuri uimitoare, m-a fascinat și mi-a lăsat un gust de : „aș mai dori puțin, te rog!” .

Cum rămâne cu noi, adolescenții, cei care îi ignorăm sau le adresăm cuvinte ce îi rănesc? Noi nu vom fi capabili în veci să trecem prin ce au trecut ei, să simțim ce au simțit ei, să privim lumea cum au privit-o ei. De ce oare? Noi nu ne dorim să fim fericiți, să ne bucurăm de viață, fie ea una bună sau rea. Cei mai mulți își irosesc ani din viață însetați de interesul propriu, călcând oameni în picioare, doar pentru a-și aduna cât mai multă avere. Așa îi place românului, să fie cât mai mult. Îmi amintesc o emisiune de televiziune deloc promotoare a imbecilității, unde fusese invitat un minunat om, ce a spus așa: „Nu există bine și rău. Există suportabil și mai puțin suportabil.” Noi nu percepem viața așa. Sunt dezamăgită de felul în care noi, tinerii, ne raportăm la viață. Trecem printr-o perioadă în care ar trebui să ne dovedim nouă de ce suntem în stare și în care ar trebui să ne scriem destinul. Ar trebui să apreciem fiecare cuvânt spus de bunica, ea ne așteaptă de fiecare dată cu tot ce are mai bun, să îi înțelegem destăinuirile și sfaturile ca și pe cele ale părinților noștri. Dacă ei mai au timp și de noi… .

Iubirea și culoarea vieții mele este dată de imaginea acestor oameni, ei și-au trăit tinerețea frumos și sunt capabili să își savureze bătrânețea alături de părțile sale mai puțin suportabile. Mi-aș fi dorit ca bunicul să trăiască și să-mi șoptească: „Uite, puiule, viața te așteaptă să o descoperi . Dovedește-i de ce ești în stare!”

IULIANA DUMITRAȘCU este elevă în clasa a XI-a F, la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…