MIHAI BOGDAN VLĂDUCĂ este proaspăt absolvent de CARABELLA, va studia în Anglia și ne-a promis o rubrică săptămânală din viitorul loc al studenției…

Eu fac parte dintr-o generaţie în care copilăria a devenit semi-digitalizată. Jocurile copilăriei mele porneau de la simplele jocuri clasice de miuţa sau lapte-gros însă, încet, evoluau astfel încât să semene cu jocuri de pe computer.

Ce mi-aduc precis aminte însă, este că am avut o copilărie bogată în joc. Ne jucam, mai ales vara, de dimineaţa devreme până seara după ce  „se aprindeau luminile”, mai exact după ce pornea iluminatul stradal, asta dacă nu o mai lungeam până mai târziu, astfel încât părinţii nevoiţi, unul câte unul, veneau să ne aducă acasă „de mânuță”.

Eh, alte vremuri, mai uşoare, mai lipsite de griji, deşi mulţi mi-ar spune că vârsta mea e lipsită de griji. Mie mi-e dor să fiu copil, ce să zic… Poate de aia mi-am şi prelungit copilăria. Mi-am făcut prieteni din cei cu un an, doi mai mici ca mine, încercând să stau pe tărâmul jocului pe cât de mult posibil. Şi am reuşit. M-am trezit din a fi copil prin clasa a IX-a, neînsemnând că m-am maturizat complet. Eu spun că e plictisitor să fii matur. Plictisitor dar din păcate necesar… Din fericire, oamenii nu încetează niciodată să se joace. Ne jucăm, dar ne jucăm de-a părinţii, de-a bugetarii, de-a pensionarii. Cu toţii suntem actori fără să realizăm, forţaţi să jucăm rolurile de care are nevoie societatea. Pur şi simplu nu suntem lăsaţi să fim copii şi să mai petrecem timp furând cireşe, sau dacă nu, citind basme şi povestiri.

Asta e viaţa, astăzi jucăm „Flori, fete şi băieți”, mâine ducem flori fetelor, concurând cu alţi băieţi, oare cum este mai bine?

Hai să ne jucăm…Hai să jucăm  „De-a v-aţi ascuns” de responsabilităţi, să jucăm de-a „ţările” si spaţiul Schengen sau să jucăm de-a „Telefonul fără fir” la o bârfă cu colegii de muncă. Jucăm jocuri, dar jucăm jocuri mai triste.

După atâta vorbă, m-am plictisit. Încingem o miuță?

Data publicării: 19 iulie 2013