DINTR-UN  INTERVIU – În vremea comunismului, dincolo de eventualele fenomene de corupţie, nu cred ca foarte semnificative, Justiţia era la dispoziţia „telefonului roşu”, de la partid. Acum, la noi, procedeul s-a „democratizat”, sunt mai multe telefoane roşii, ca să spun aşa, nu se mai sună „de la partid” sau de la Securitate, ci „de la partide”. Dar asta e doar o parte a problemei şi, poate, nu cea mai importantă, deşi e îngrijorător că niciunul din cazurile de „mare corupţie” n-a mers până la capăt – fie, majoritatea cazurilor, dosarele s-au întors la DNA, fie acuzaţiile au fost invalidate în instanţe, în ciuda unor dosare ce păreau „beton”. Prin urmare, fie la DNA lucrează incompetenţi şi atunci ar trebui daţi afară, fie judecătorii nu-şi fac corect datoria si atunci nu e nimic de făcut pentru că-s inamovibili şi CSM îi mângâie pe cap! Dar există şi alte tipuri de presiune, poate chiar mai periculoase, cu acţiune mai insidioasă. Avem la îndemână acum un caz şcoală – cel al d-lui senator Cătălin Voicu. Acesta, contra unor sume ce ajung la 1 milion de lei, plus TVA, pare să poată rezolva şi cea mai complicată situaţie judiciară. Cum?

ÎN MOLDOVA DE AZI – O bună parte a „generaţiei 80″, probabil cea care a anunţat schimbarea de la sfârşitul deceniului cu pricina, s-a manifestat aici, la Iaşi, dar şi în Botoşani, Neamţ, Suceava, Bacău. Cea mai importantă editură din România de azi funcţionează la Iaşi, cu filiale doar la Bucureşti şi Timişoara. Cel mai puternic nucleu al valului de proză lansat de editura cu pricina începând cu 2003, este la Iaşi. Dar, probabil, cele mai reconfortante satisfacţii mi-au sosit dinspre noul val cinematografic. Mungiu este ieşean, Porumboiu e plecat din Vaslui, iar înainte de a ne grăbi să-l taxăm pe Cristi Puiu drept bucureştean să zăbovim puţin şi să observăm că părinţii săi vin din Botoşani. Şi dacă ne gândim la o Moldovă mai largă, nu putem trece peste contribuţia la apariţia noului cinema a basarabenilor Ion Sapdaru şi Igor Cobileanski. De altfel, dacă ţinem cont de faptul că acest val cinematografic s-a născut – dincolo de talentul individual al fiecărui regizor şi actor în parte – dintr-o dublă „manta”, „Reconstituirea” lui Pintilie şi filmele lui Mircea Daneliuc, o bună parte a ţesăturii e tot moldovenească, Daneliuc fiind născut la Hotin şi plecând spre cinema după studiile filologice ieşene.

FAȚA UMFLATĂ A RELITĂȚII – Pe vremuri, am găsit citate undeva două versuri dintr-o poezie – cred! – de Nina Cassian, care sunau astfel: „Am fost la faţa locului / Şi faţa locului era umflată”. Atunci m-am amuzat, acum însă îmi dau seama că ar fi greu de găsit o formulă mai potrivită pentru a caracteriza succint situaţia din România zilelor noastre. Faţa locului nu doar că e umflată, dar se tot umflă şi e pe cale să pocnească. Nebunia este că, atunci când eşti în ţară, situaţia te prinde pe nebăgare de seamă şi începi să percepi lucrurile ca fiind normale, deşi ele sunt cu totul anormale, atunci când nu capătă dimensiuni de-a dreptul paranormale! Bineînţeles, se poate întâmpla ca spiritul critic să-ţi rămână relativ treaz, dar cel mai adesea el se va îndrepta spre epifenomene, spre detaliile neesenţiale însă spectaculoase ca nişte coşuri izbucnind din umflătura locului, aplatizându-se cumva şi devenind incapabil să mai perceapă şi sancţioneze oroarea nesfârşită a ansamblului. Cred că această oroare de ansamblu este excelent surprinsă de scriitorul Dorin Tudoran în motto-ul blogului său: „În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că niciodată nu se întâmplă ce trebuie”. Ei bine, dacă e să ne aneantizeze ceva, aceste lucruri interesante o vor face!

OMUL NOU – „Omul nou”, nu în sensul lui Ceauşescu, ci poate într-unul mai cumplit!, e deja printre noi şi a început să constituie „noua clasă” care ne va conduce „spre capitalism în zbor”, ţinta nemaifiind comunismul ideologizat la maximum şi vetust. În ciuda faptului că acest om şi această clasă sunt menite să conducă umanitatea prin tranziţia crizei spre nu ştim exact unde, ceea ce este sigur e că, într-un sens, sunt probele unei perfecte adaptabilităţi. Ei ar reuşi în orice tip de societate – democratică, comunistă, fascistă -, poate nu şi în cele fundamentalist religioase care solicită spiritul, fie şi unul malformat. De altfel, destui dintre ei au făcut fără convulsii trecerea din activul utecist în cel civico-politic sau diplomatic democratic. Nu mai sunt cazuri izolate, ci veritabile reţele care constituie încet-încet „noua clasă”. E un tip antropologic în expansiune, care se dezvoltă acum în trei sub-tipuri, toate caracterizate printr-o reducere spre zero a afectivităţii (în afara iubirii nemăsurate de sine şi a dispreţului faţă de ceilalţi), o neutralitate etică absolută (situându-se dincolo de bine şi de rău, judecând în funcţie de utilitate, nu de moralitate), laolaltă cu o supunere simulată faţă de superiorii ierarhici şi o cruzime manifestă faţă de subordonaţi. Când ajung în funcţie, îţi dai seama pe loc ce spune vorba populară „să te ferească Domnul de sluga ajunsă stăpân”.

LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…