În marea-i înţelepciune, poporul a numit banul “ochiul dracului”, iar acestuia din urmă i-a zis, la fel de plastic, “Cel-care-stă-pe-comoară”. Oamenii vorbeau despre locuri în care sunt îngropate tezaure, iar diavolul aprinde deasupra lor flăcări ce-i atrag pe dornicii de îmbogăţire, pierzându-i; zonele în care există mine de aur sunt încă pline de poveşti despre duhul băilor, un spirit malefic, care ucide sau duce la nebunie pe temerarii căutători (nici picior de duh, diavol sau altă arătare urâcioasă nu apare, din câte ştiu, în minele de cărbuni, că de-acolo banii se scot greu ori deloc, nici în cele de sare, care au determinat comparaţia “ca la ocnă”; noroc că n-avem d-alea de diamante, că cine ştie ce creatură mai aflam şi pe-acolo). Aşadar, banul nu prea apare cu conotaţie pozitivă, nici măcar în proverbul acela cu banii albi pentru zile negre, în care atenţia se concentrează pe a doua parte a formulării.

       Cu toate acestea, lumea este în goană turbată după ei, toţi visează peştele cel mare, poate pentru că nu citiră “Bătrânul şi marea” a lui Hemingway, ca să vadă că şi din cel mai mare peşte poate rămâne doar scheletul; uriaş cum e, n-are nicio utilitate, ba atârnă şi greu pentru acela care-l cară. Evident că într-o societate consumatoristă ca a noastră nu poţi trăi fără parale; vremea trocurilor a trecut şi, de altfel, nici n-ai avea ce şi pe ce să schimbi, căci ăia de la gaze, lumină, apă şi alte d-alea nu acceptă plata în natură sau în zâmbete. De-aici însă până la obsesia pentru bani e cale lungă, drum de fier.

       Or, ceea ce vedem la televizor de vreo două-trei săptămâni încoace mă face să cred că unora, oricât ar avea, nu le ajunge. E drept că mama, pensionară cu venit de-ţi facilitează bocitul, spune – când mă mir că reuşeşte să facă atât de multe cu bani atât de puţini – că omul cheltuie exact cât are. Ce e drept e drept, oricât de tautologică ar fi formularea. Unii au cinci case (sau şase, hm!), alţii – şi ei salariaţi tot la stat, dar mai ghinionişti – stau toată viaţa cu chirie sau în vreo garsonieră confort doi spre trei. Unii stau chiar în canale, însă aceştia măcar nu înnebunesc la serviciu, pe ideea că sunt mai buni doi lei la umbră decât trei la soare. Să stai la umbră şi să câştigi miliarde de lei – iată visul! E posibil să ajungi de la umbră la… răcoare, dar – după ce scrii o carte despre coloritul papagalilor şi lucrezi la ambalat anticoncepţionale – ţi se reduce substanţial pedeapsa, faci un an din zece şi apoi te pui pe trai bun din bănetul furat, căci confiscarea averilor ilicite nu se practică decât în ţările civilizate. Asta dacă nu cumva primeşti arest la domiciliu cu permisiune să mergi la firmele avute sau urmărire judiciară, care e un fel de fitness regulat, din moment ce trebuie să mergi de două ori pe săptămână la secţia de poliţie (cred că proba olimpică se numeşte marş forţat, dar nu sunt sigură).

       Noroc că justiţia e chioară şi pedepseşte exemplar ticăloşii naţiei: trei ani cu executare pentru furatul unei găini, doi ani pentru un plic băgat în halatul medicului şi până la cinci pentru acceptat respectivul plic. O fi normal, dacă aşa spun oameni mari, cu multă carte, dar nu ştiu de ce îmi vin în minte episoade din “Mizerabilii”. Poate este de vină memoria involuntară. Sau să fie doar o silă adâncă? Fac o pauzică, să înghit un emetiral.

       On the air again. Bun, unde rămăserăm? Da, la bani. Dacă înainte era valabilă zicerea “Femeia te ridică, femeia te coboară”, astăzi rolul de liftier cu normă-ntreagă revine blestematului ochi de drac, iar eu mă minunez ce instabile pot fi relaţiile interumane. Uite, te ridică şi te face prozator, că am văzut singură-singurică nişte neni şi tante care scriau, şi scriau, şi scriau – unii la DNA, alţii la poliţiune, care unde poate şi unde găseşte foaie şi pix. Romane-fluviu se născură astfel, literatura română renaşte, iar statului o să-i meargă perfect, mai ales dacă se introduce timbrul pe cultură; mi-a mers mie până acum, de cumpărai case peste case din salariu plus meditaţii, dar de-acuş o carte îmi voi permite numai dacă apare vreo moştenire de la mătuşa din America, că devine lux curat, ca parfumul, ţigara şi vita kobe, nu că fac vreo aluzie la cineva anume. Aceşti prozatori pot fi folosiţi şi pe post de canari, papagali, cuc la ceas etc., deoarece au şi calificarea de ciripitori. Nu în ultimul rând, pot fi trimişi în zonele de conflict, că sunt experţi în negocieri privind libertatea (individuală, e drept, dar poate-i prinde vreun taliban). Şi eu care credeam că banii fac doar rele…

       Pe de altă parte, banii te pot şi coborî, fiindcă aşa stă chestia cu liftul. Te coboară din ultimul tip de autoturism sau pe scara unei reşedinţe de sute de metri pătraţi, te coboară din avion la Paris sau Londra, mă rog, chestii d-astea. E drept că dacă dai niţel de dracul din pricina ochiului pe care el l-a pierdut, iar tu l-ai găsit, s-ar putea ca prietenii cei mai buni să te reconsidere, transformându-te în erou de roman-fluviu publicat la DNA. Dar cine nu riscă nu câştigă, e fapt dovedit de bătrâneii care merg săptămânal la bingo sau de oamenii care se înghesuie pentru promoţii la tigăi teflonate.

       Sunt teribil de inconstantă, poate fiindcă am obosit numărând…facturi. Am pornit să demonstrez că banul e câh şi am ajuns de i-am arătat toate părţile sexi. N-are nimic, politicienii noştri se contrazic de la o frază la cealaltă şi nu se supără nimeni. Ce nu pricep este ce naiba mi-a determinat astfel de gânduri. Şi nici emetiral nu mai pot lua până mâine, ca să nu mai zic că s-a scumpit.