Aceasta nu este una din întrebările pe care mi le-aș pune de obicei, însă este o temă asupra căreia m-am tot gândit și răzgândit. Termenul de iubire nu este tocmai cel mai adecvat pentru a exprima ceea ce simt pentru această țară, deoarece până acum nu am reușit să mă bucur de ceea ce mi-a fost promis. Societatea m-a împins încă din primele luni de viață să duc în spate o povară destul de grea, aceea de a face parte dintr-o familie monoparentală, iar părintele ce mi-a rămas să muncească într-o țară străină pentru a-mi oferi mie ce nu a fost posibil pentru ea.

România reprezintă pentru mine un gând dulce-amar, o groapă plină cu fărădelegi și infractori, un loc în care nu sunt promovate adevăratele valori culturale și morale. Punctul meu de vedere atât de răzvrătit a fost conceput încă din momentul în care am dat numai peste uși închise și oameni indiferenți, până acum, la vârsta de 18 ani când nu mai am speranța unei schimbări în bine.

Nu sunt în măsură să învinuiesc pe nimeni, însă ceea ce am învățat până acum despre poporul român este faptul că trebuie să gândești doar pentru tine și dacă dorești să obții un anumit lucru trebuie să fii dispus să te sacrifici pentru el. În România se dorește atingerea unui nivel înalt influențat de statele occidentale, acolo unde am observat și noi că ‚se poate’ și în încercarea noastră absurdă de a copia fenomenul respectiv, îl adaptăm la o variantă ‚românească’. Ce vreau să spun prin asta? Este adevărat faptul că adoptăm anumite obiceiuri, tradiții, ba chiar și invenții, însă reușim noi să le  „românizăm” cumva; le aducem ceva din specificul balcanic, cu puțină garnitură de occident și obținem o nouă sărbătoare sau o zi de doliu național.

În această goană obositoare de a impresiona și de a ne arăta spiritul compătimitor de români, nu reușim să facem altceva decât să uităm de ceea ce avem noi de oferit cu adevărat. În unele grupuri mai restrânse, românii sunt oameni importanți și pe măsura importanței lor sunt și prețuiți. Unde ar fi ajuns omenirea fără invențiile lui Henri Coandă, sculpturile lui Brâncuși și insulina lui Nicolae Paulescu? Acestea sunt doar câteva din multe alte exemple de personalități ce s-au înscris în istoria mondială, datorită contribuției pe care au adus-o anumitor domenii de activitate.

Fiind locuitor al acestei țări, mă simt obligat ca, în ciuda tuturor aspectelor negative din viața mea și a multor altor români cu care soarta nu a fost atât de binevoitoare, să îmi servesc patria, să fiu recunoscător pentru ce am și să merg mai departe cu inima și sufletul încărcat cu iubire pentru locul de unde provin. Dar oare dacă acesta este un tipar după care se ghidează mulți dintre noi și reușim sa îl respectăm într-o oarecare măsură, noi cu ce suntem răsplătiți? Cu indiferență? Cu o lipsă obsedantă de empatie și compătimire?

Eu mi-am făcut datoria de a fi un cetățean mândru, dar tu, Românie, ce aștepți?

MIHAI ALEXANDRU GEALĂ este elev la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…