LIBERALĂ – Brătienii se întorc în mormânt. I.G.Duca este din nou trimis în pământ. Numai PNL-ul de azi râde la soare…

POLITICĂ – Acum, după ce m-am resemnat cu ruşinea desemnării liberale, o concluzie fatală. Nu avem un partid politic contemporan.
Aceasta-i o axiomă. Avem lideri politici inculţi politic, doctrinar. Nu sunt nici măcar epigoni ai trecutului, deşi – sau tocmai pentru că – trăiesc în trecut, dar în trecutul comunistoido-verzui. De aceea acţiunea de curăţire a sistemului politic prin deciziile DNA este, din păcate, singura eficientă. Nu ştiu cine gândeşte această bătălie, dar e benefică. Pentru că partidele noastre sunt incapabile de reformare internă, sunt populiste-retro. Şi totuşi, eu cred doar în acţiunea politică profesionistă, fără improvizaţii gen Munteanu. Civicii să rămână în spaţiul civic. Să nu amestecăm lucrurile.

PNL – Nimeni nu gândeşte acolo? PNL nu este în stare să propună un candidat din curtea proprie? Aveţi o curte pustie? Da. Cineva taie frunză la câini acolo!…Marian Munteanu? I-aţi ascultat discursul „din alte vremuri”? N-are nicio legătură cu liberalismul şi e un perdant perfect. Este o decizie infantilă politic.

KADARE – Sigur, Murakami, Roth, Pynchon, Coetzee ş.a.- romane unice, geniale, de multe ori, universuri prozastice originale…Dar, pentru mine, romancierul numărul unu al momentului este Ismail Kadare. Are o ironie difuză a formei, o vână tragică mitologizată mereu la pândă, ca un sunet grav în surdină, constant. Peste 20 de romane; peste zece cred      c-au fost traduse la noi. Ar trebui tradus tot. Iar Nobelul mi se pare obligatoriu.
Are Operă.

IATĂ! – „Se zvonea că de departe, din ţinuturile nisipoase ale Anatoliei, un curier de la Palatul Viselor adusese un vis important. Ce vis o fi şi ăsta şi de ce-o fi aşa de important, întrebau oamenii pe ici, pe colo prin piaţă.” (Kadare)

COVORUL ROȘU – Iată originea păşirii pe covorul roşu (după Frazer): „Montezuma, împăratul Mexicului, nu punea niciodată piciorul pe pământ, ci era purtat pe umerii nobililor, iar dacă cobora undeva, se aşterneau covoare scumpe ca să păşească pe ele.” Ei bine, istoria nu este altceva decât tragerea iremediabilă a covorului de sub picioarele „aleşilor”: să atingă pământul din care au venit şi în care se vor întoarce.

UN GÂND – Priveşte cerul… scrie pe ziduri. Atinge pământul! aş scrie eu, apăsat.

UN MIC POPAS – „ Elev silitor şi gospodar, bărbatul Mazilu punea mărfurile pe căprării, aduse din Bucureşti de femeia Mazilu. Un Gant – cam scumpuţ, dar era musai!-, un Armani sofisticat – şi pantofi!-, un Gucci aristocrat – iarăşi, şi pantofi splendizi!-, un Hugo Boss ce-i mersese la inimă, un Calvin Klein destul de inaccesibil celorlalţi, pentru a se opri sufleteşte, fără să înţeleagă de ce, la costumele şi cămăşile Bigotti, nişte grozăvii… Însă ataşamentul lui pentru ademenitoarele firmuliţe a presupus ceva osteneală. Pentru că, la început, dar şi mult timp după aceea, nu reuşea să facă deosebirea faţă de ce purtase până atunci. Nu le vedea decât noutatea şi preţul piperat. Nu le sesiza splendoarea, unicitatea, despre care se vorbea, le găsea la fel ca toate hainele, la fel ca toate încălţările, de la facerea lumii încoace. Atunci, furia Antoniei se dezlănţuia copleşitor, învingându-l, convingându-l.

– E o poruncă! ameninţa femeia, cu un şuierat şerpesc, năprasnic. Le înveţi azi! Îţi plac toate şi le porţi cu distincţie! Atenţie la mine!

-Îmi plac şi le port.

-Cu distincţie!

-Le port cu distincţie! repeta bărbatul Mazilu, supus.”

ZIUA ÎNTÂI – Lumea-i o grămadă de vreascuri putrede şi uscate. O singură scânteie, iscată din nimic, şi ea va arde cu repeziciune, slobozind locul. Şi va fi ziua întâi.

SĂ… –  Să lucrezi toată ziua muncă brută, grea, direct cu lucrurile, acaparat de ele. Şi să fii una cu lucrul tău, imaginarul tău să n-aibă fisură, să nu fie infiltrat, insiduos, nici de imaginea viitorului, nici de amintirea celor trecute. Nu. Tu să fii tot una cu prezenţa şi materialitatea obiectului din faţa ochilor tăi. O altă variantă e să evadezi, să simulezi prezenţa ta printre lucruri, captat de visuri ca de o fata morgana mereu aflată înaintea ta, dar mereu neatinsă.
Să faci, să visezi. Peste amândoi trece acelaşi timp: un animal flămând, nesătul, ai cărui colţi scânteiază rece, deasupra şi neîncetat.

LA SCRIITORI – Nu mai vreau jigniri! Putem avea opinii diferite, dar să dialogăm. De fapt, aceasta e natura dialogului. Putem avea acţiuni diferite, presupunând că ele sunt făcute din raţionalitate publică, fără ad hominem. Nu vreau ca vreun fel de teamă, cât de mică şi de invizibilă, să plutească deasupra noastră. ” Nu te teme, sunt eu…apropiatul tău”, aş vrea să se simtă în aerul nostru comun. Nu mai vreau pamflet, el este cea mai superficială formă de violenţă, el transmite asupra altora, egoist, propriile boli. Cu aceste condiţii minimale, vreau linişte – trebuie să scriem.

LOGICĂ – Cred că mentalul intelectualului român este bântuit de două simptome, mai mult sau mai puţin evidente: 1. mitul „ilegalistului”; 2. mitul micului „război-civil”: „Che”.
Ambele sunt posibil reduse la (identificate cu) mitul sacrificiului. A treia posibilitate se exclude de fascinaţia pentru cele două (trei).

NICOLAE STAN este un cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de filosofie la Universitatea București…