XXX  –  La 4-0 pentru Real Madrid, în minutul 20, cu Espanyol, comentatorii români spuneau că-i mai „rămâne” lui Gîlcă, antrenorul român al echipei vizitatoare, să se antreneze pentru alte meciuri, în timpul „rămas”. Aşa că Real le-a dat 6-0 Bun antrenament, da, face Gîlcă, n-am ce zice!

XXX  –  Nu întotdeauna mi-a plăcut… În tinereţe, mai degrabă nu. Eram progresist, adeptul generaţiei, al Noului… Dar de ceva timp mă regăsesc în visceralitatea lui antimodernă, în criticismul lui chiar şi romantic. Iată! „Oricărui artist îi place să fie aplaudat. Laudele contemporanilor sunt partea cea mai preţioasă a răsplăţii sale.(…) Ce va face el, domnilor? Îşi va coborî geniul la nivelul veacului şi va prefera să compună opere mediocre admirate în timpul vieţii sale, în loc să creeze capodopere ce ar fi admirate mai târziu, după moartea lui.” (J.-J. R.)  E ceva, nu? E, oare, imposibil?

XXX  –  După un oarecare Dan Pavel, Fericitul Augustin este un fel de Becali românesc, pentru că frumoasele lui „Confesiuni” fac parte din „categoria lucrărilor ştiinţifice” semnate de ultimul. Pentru domnu’ Pavel, într-o judecată tipic românească, rezultă că între cei doi este o diferenţă de grad, nu de natură. Domnu’ Pavel este universitar român. Voinţă să ai!…România este ţara tuturor posibilităţilor.

XXX  –  Profesorul român – „ţapul ispăşitor ” al presei, al opiniei publice, al mediocrităţilor, în general… Un părinte reclamă notele considerate prea mici ale odraslei sale. Vinovat: profesorul care a pus notele, şi nu lenevia şi limitele copilului. Un ziarist pândeşte încălcarea corectitudinii politice din partea dascălului, acuzându-l pe acesta de severitate prea mare, de comportament inadecvat. Vinovat: profesorul care nu empatizează cu elevul;pe ziarist nu-l interesează pregătirea profesională de excepţie a profesorului, nu-l interesează calitatea superioară a cunoştinţelor transmise de acesta; el vrea doar ca elevul să trăiască o stare de bine, la oră. Un academician fără operă vrea propoziţii simple, pentru că doar aşa ar dori elevii – sigur, e vorba de elevii din mintea lui -, altfel, cu fraze, ar fi prea greu pentru bieţii copii. Vinovat: profesorul care e prea complex… Profesorul român a devenit vinovatul de serviciu în faţa unora care nu ştiu că orice progres necesită un efort pe măsură, că şcoala nu e un loc al distracţiei şi al desfătării, că a corecta greşelile inerente ale elevilor, prin note, este serviciul cel mai bun, pe termen mediu şi lung, care i se poate aduce acestuia.  A transforma un profesionist în „ţap ispăşitor” este un impuls violent, este, de fapt, prototipul situaţiei violente, de la condamnarea lui Socrate încoace.

XXX  –  În copilărie şi în preadolescenţă n-am avut nicio jucărie. În tot Crăsaniul. Ideea e că nu ne interesa. Ni se păreau nişte artefacte. Pe noi ne interesau obiectele reale, animalele reale. Astfel, jucăria fixată definitiv în mintea noastră era alergarea după iepuri, pe deal, în speranţa că prindem vreunul. Ne „înarmam” adecvat, cum puteam, de la beţe, nuiele, până la plase zadarnice pe care le aruncam în direcţia în care tocmai o zbughise unul…
Era distracţia supremă. Ne obişnuisem cu fuga fără rezultat, dar nu simţeam vreun regret. Aveam speranţă. Şi dincolo de asta, era aventura: nu era de ici de colo să povesteşti cum „era cât pe-aici” să prinzi ceea ce nu putea fi prins, în mod normal! De fapt, povestirea ulterioară, înflorită, sigur,era totul. Mi-am amintit astea, plecând de la uimirea unui strănepot, copil, care auzise că „eram într-o gaşcă fără jucării şi care se căţăra în copaci.” I se părea necredibil.

XXX  –  Să pari, contemporanilor, ceea ce şi eşti, iată proba maximală a încercării caracterului, mai ales azi.

XXX  –  Aseară, înainte de a aluneca în somn, am fost readus la viaţă de o voce solemnă, gravă: cum spunea Nietzsche, „cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine!”…
Am deschis ochii şi am văzut: domnu’ RAREŞ, bineînţeles!… Am încercat să readorm, dar nu înainte de a mă minuna un timp de ignoranţa colorată care zburdă pe ecrane. Pe de altă parte, mi l-am imaginat pe „filosoful-dinamită” cum se învârte în mormânt, fiind confundat cu Profesorul din Konigsberg, pe care, din perspectiva lui, îl numea „birocratul lucrului în sine”…

XXX  –  Mai este actuală concluzia unui gânditor hăituit, cândva? „Atâta vreme însă cât autoritatea va fi, singură, de o parte, iar luminile şi înţelepciunea, singure, de cealaltă, savanţii vor avea rareori idei mari, principii vor săvârşi încă şi mai rar fapte frumoase, iar popoarele vor continua să fie nevolnice, corupte şi nefericite.” (Jean-Jacques Rousseau)

XXX  –  Spuneţi-mi ce lume e aia în care un om oarecare, fără instrucţie şi fără un rol social productiv, creativ, cu o anumită îndemânare în a juca mingea, cum o fac Messi, Ronaldo etc., ia pe lună mai multe milioane de euro, cu contracte de imagine cu tot? Şi dacă totuşi îi ia, deşi este lipsit total de merite sociale reale, de ce nu se percepe un impozit de 90%, de 95%, astfel încât sa-i rămână pe an 1-2 milioane, oricum enorm, deplasat! Să ne gândim, comparativ, la oameni de ştiinţă, la mari artişti… care împing omenirea înainte..

XXX  –  Cuvintele aruncate în spaţiul public de către „actanţi”, de către „formatori”, s-au devalorizat. Precum nisipul vărsat în deşert. Ele, cuvintele, nu mai ating lucrurile. Plutesc deasupra lor, disponibile, interşanjabile. Starea de incompetenţă inconştientă, veselă, cea care dă aripi vorbitorilor, vorbăreţilor… Plictisit, scârbit, te retragi, îţi înfunzi urechile. Te adăposteşti în artă sau în sport.

XXX  –  Semnul clar al depăşirii stării de ordin secund în care se află România este apariţia unor filosofi români. Nu comentatori de filosofie, nu interpreţi ai filosofiei altora. Ci inşi care să propună un drum nou în istoria ideilor. Atunci, spiritul românesc se va universaliza. Ar fi o nouă naştere. Adevărata.

XXX  –  Da, guvernul tehnocrat este o excepţie, nu este regula. Dar nu este unul excepţional. Şi asta tocmai pentru că este tehnocrat.

XXX  –  Aşadar, pe de o parte, omizile, fluturii, furnicile, lăcustele, greierii provin din roua dimineţii, ne spune Lemnius. Dar, pe de altă parte, infecţia, mirosul infernal, pestilenţial sunt sub domnia celui ce-cutreieră-ca-un-vechil-pământul. Unde găsim fluturi, lăcuste? Unde sunt mirosurile infernale? Şi unde suntem noi plasaţi?

XXX  –  Este vremea concluziilor, chiar şi intermediare. Aşa… Dacă tehnocraţii nu-şi pot asuma o lege, bine gândită, a pensiilor; dacă tehnocraţii nu pot schimba primitiva regulă electorală privind alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin, normă propusă şi votată fără creier democrat; dacă tehnocraţii nu-şi pot asuma nicio decizie mai de Doamne-ajută        ( care nu poate fi decât politică ); dacă tehnocraţii nu răspund politic, adică nu sunt sancţionaţi de electorat, în urma unei prestaţii stângace la guvernare: ei vin şi pleacă, pur şi simplu, ia-i de unde nu-s? Atunci de ce-am pierdut noi un an de zile? Ca să privim fascinaţi peretele colorat al iluziilor?

XXX  –  Gata, s-a găsit soluţia, domnule: s-a înfiinţat o asociaţie cu scop naţionalist, cu Marian Munteanu etc. Ne-o spune Zamfirescu: „scopul e să salvăm România!” Măi să fie!Voi lipseaţi, da. O nouă metaforă moartă. Afecţiunea românului pentru „ mortăciuni”, defazări…

XXX  –  „Nu te înspăimânta!Da, lumea-i o peşteră de tâlhari care au ochi şi nu văd, au urechi şi n-aud. Ei te vor arunca în rug şi-n sabie, te vor chinui în ape îngheţate, te vor trage pe roata nedreptăţii. Dar nu te înfricoşa. Ascultă! Arsură pentru arsură, Constantine, vânătaie pentru vânătaie…” (Agonia lui Constantin)

NICOLAE STAN este un cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de filosofie la Universitatea București…