Ziua s-a sfârşit. Cade noapte rece şi grea. O prospeţime supraumană răsare deasupra pământului. Cerul sumbru, ca un capac final, acoperă etanş marginile lumii căzute. E linişte. Dimineaţa. Am plecat. Am făcut. Am vorbit. Am trăit stări. Am stat. Am întrebat, am răspuns… Am fost în rol. A trecut vremea. Seara. Am plecat Am mers. Am intrat. M-am aşezat. Am deschis. Acum.

XXX Iată titlu bun de roman: POŞTA, al lui Bukowski. Nu mai interpretaţi. Luaţi-l cum e.

XXX Mă învârt pe lângă gândul încă oleacă difuz că AM GĂSIT un TITLU. Acum, ca un sorb magnific, aştept ca succesiunea de sunete din titlu să adune, cu forţa lui magnetică formidabilă, centripetă, tot felul de aluviuni, de nume, fapte, vorbe, acţiuni, tărăşenii…Treaba a pornit.

XXX Înapoi la literatură. Deschide cartea. „Dar soarele vieţii tale, mlădiţă a Primului Om, a ajuns la sfârşit. Marele luminător va străluci în continuare, în fiecare zi, peste lucruri şi oameni, dar tot mai pustiitor şi fără tine. Omenirea va ajunge o singură mare de capete împietrite în spaimă. Ai visat vis minunat, omule: cum ai stăpânit tu ca un rege bogăţii şi bunătăţi şi plăceri. Ce aurii şi lucitori au fost anii tăi, muritorule! Şi ce coborâre măreaţă! Ce asfinţit mântuitor! Ce cădere grozavă! A sosit ceasul din urmă. A venit ora deşteptării.” (Agonia lui Constantin)

XXX Se întâmplă lucruri în Europa. „Şi ce dacă?” Păi noi avem problemele noastre publice: care pe care, procurorii, „dezbaterile” etc. Şi până la urmă, noi suntem mioritici: oricum vom muri toţi. Nu putem decât să-i spunem oiţei bârsane unde să fim îngropaţi… Aşa că Europa să facă bine să-şi vadă de-ale ei!!

XXX Dragostea dintre tânăra văduvă Rut şi demnul bărbat mai în vârstă Boaz a fost de o discreţie model, ce-i dă şi forţă… Şi din ei a ieşit Obed. Şi din Obed, David. Şi din David, după douăzeci şi patru de neamuri, a ieşit Hristos. Iată scena lor: El a zis: „Cine eşti tu?” Ea a răspuns:” Eu sunt Rut, slujnica ta; întindeţi poala hainei peste slujnica ta, căci ai drept de răscumpărare.

XXX Un personaj de la finele secolului actual, nepotul autorului romanului. Cu problemele lui… „…Sunt la sfârşitul lui iunie 2091. Este impropriu să spun că-i o vară călduroasă. E ultravară. Totul se dilată în jur: materie comună sau creier în mişcare.(…)
La Paris, dragul meu văr Nicholas este de neoprit. Fata mea s-a întors plângând: nu-şi poate convinge unchiul. El şi-a ars deja un sfert din uriaşa operă, cu metodă: pune în scena destinată rugului toată creaţia pe care se decide s-o distrugă şi filmează momentele arderii:” (Ceaţă pe Tamisa)

XXX Să ţinem minte: Parvi homines cito irascuntur! Ce, nu-i aşa?

XXX Viaţa ta, covorul cu noduri. Pe unde înaintezi? Trage de un fir, la întâmplare. Ea se va deşira în faţa ta, toată. Acum ieşi, respiri. Asta e. Trage de firu-ăsta…

XXX Pe 03.03 2017 am sărbătorit, la Uniunea Scriitorilor, 40 de ani de la debutul Cenaclului de Luni. Eu l-am frecventat din 1978, la ” Preoteasa”, lângă facultatea de filosofie, de atunci…Au organizat Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter. Şi Manolescu, bineînţeles.
Din diverse motive, au fost prezenţi aproape jumătate dintre cei de-atunci, de la începuturi. După aceea s-a instituţionalizat, parcă. Să ţinem cont şi că mulţi ne-au părăsit pentru o altă lume… Zic aşa: Cenaclul Lunedist a fost Nordul literar al unor vremuri fără busolă. A fost o şansă să fim acolo. Apoi, la Junimea, un atelier pentru proză. În jurul lor s-a învârtit tinereţea noastră.

XXX Pentru prima dată, de mult timp, când mi-am băut cafeaua dinspre prânz uşor alarmat.
Am ridicat faţa, nasul, am amuşinat aerul: da, nu mirosea prea bine. Mirosea greu a Putin, Trump, Erdogan, Le Pen, Orban, Brexit… Să deschid ferestrele e prea puţin?

XXX Să fii român şi să fii fotbalist înseamnă să fii mic, slab, uneori lungan, însă firav, fără suflu, fără precizie, fără îndrăzneală, abia ajungând la poarta adversarilor, deja obosit, incapabil să mai lovească mingea… Un ins dramatic, jucând ca forţat într-o piesă despre care speră să se termine mai repede, încă pe picioarele lui…

XXX Un personaj stoic, îndepărtat de orice urmă de entuziasm pământesc: „O altă ciudăţenie care circula despre crăsăneni era că aceştia credeau despre ei înşişi că sunt nemuritori. Este adevărat că învăţaţii istorici spuneau că neamul lor strămoşesc adevărat, primar, era neamul geţilor, însă crăsănenii refuzaseră tacit asimilarea acestui termen, căci, cu sinceritate, nu auziseră niciodată povestindu-se din moşi-strămoşi despre rude de-ale lor îndepărtate din aşa-zisul neam al geţilor. (…) Ei ştiau, aşadar, că sufletele lor sunt nemuritoare, că se perindă prin tot felul de lumi şi de aceea viaţa pământească, pentru ei, nu preţuia prea mult spre deosebire de muritorii obişnuiţi şi disperaţi. (…) Toate acestea şi încă multe altele le cunoştea Pandrea Mihai în zilele toride sau geroase când, alături de ceilalţi deţinuţi, săpa cu o senină tenacitate în calcarul deşertului dobrogean. Toţi au dreptate! gândea Pandrea limpede, fără emoţii, împingând cazmaua în pământul tare şi albicios.” (Apă neagră)

XXX Vă imaginaţi că un Camil Petrescu vorbea continuu despre maşinaţiunile lui Carol al II-lea? Sau despre cine era atunci nu-ş-ce ministru? Vă imaginaţi că un Lovinescu îşi plictisea prietenii cu analiza la zi a discursurilor necunoscuţilor politicieni interbelici? Da, un Nae Ionescu, posibil…

XXX Marea problemă a Primei pietre aruncate: ea n-are un model. Piatră grea.

XXX O ţară pentru stomatologi: o minoritate cu dinţi, o majoritate fără dinţi. Simplu…

XXX Primul contact cu arta plastică l-am avut prin clasa a V-a, în istoricul Crăsani, fireşte. O profesoară suplinitoare a adus un album alb-negru ( o raritate, ştim, acum…) cu picturi renascentiste, în majoritate nuduri, în majoritate nuduri de femei. În noi, brusc, a explodat, cea mai cruntă bombă, în vreme ce profesoara teoretiza cu convingere: „priviţi ce linii perfecte, ce armonie”… Noi priveam şi vedeam carne dezgolită, masivă, netă – eram îmbujoraţi şi câţiva nu-şi puteau ţine râsul fericit. „Uitaţi-vă la forma corpurilor. E Frumuseţea pură…” Câteva fete se holbau la fotografia sculpturii lui Michelangelo, David… Chicoteau, uimite. „De fapt, artiştii ne prezintă Ideea de Frumuseţe, care ne încântă privirea”… Am simţit eu ceva-ceva în spusele ei, dar rămâneam fidel aristotelismului: noi ne uitam vrăjiţi la corpuri goale şi frumoase…

XXX Oare cum e să fi trecut deja Dincolo, de unde-i vezi ca-n palmă pe ai tăi, cei rămaşi aici? Nu le-ai vorbi cumva aşa, pătimaş, iubitor, chit că nimeni nu te-ar auzi?
„ (…) Iar tu, Anelise, comoara mea, aşteaptă-mă în fiecare zi, ascultă-mă în fiecare secundă. Căci eu voi fi acolo, oriunde, oricând, şi-ţi voi vorbi miraculos de aici din Înalt. Şi spune-i, inimioara mea, spune-i băieţaşului meu, uimitorului Amedeo, n-am nicio îndoială, despre frumoasa noastră întâmplare petrecută pe pământ, povesteşte-i voinicului nostru despre câte înfruntări şi probe a trebuit să trec, despre cât chin a trebuit să îndur numai pentru a-l cunoaşte pe el, fie şi de la distanţă, graţie ţie, regina mea, pentru a-l aduce, prin tine, în această viaţă ce merită trăită şi supusă, mărturiseşte-i cât de plin de har am fost, mireasa mea cernită, evocă-i firea mea bună, dăruită, aleasă, dezvăluie-i cât de însemnat puteam deveni, Anelise, alături de voi, scumpii mei, iubirile mele pământeşti…” (Agonia lui Constantin)

XXX Sandu mă sună din când în când. El stă în casa părinţilor mei, acum a mea, pe care o îngrijeşte ca nimeni altul: „Uite, aici am pus flori, aici am pus doi piersici, că mult mai umblam noi după ele în copilărie, aici” etc. Sandu a ceva mai mare ca mine. Copiii şi nepoţii lui sunt plecaţi şi măritaţi-însuraţi prin Germania. America, Polonia. Când vin pe la el, vorbeşte fiecare în limba lui. Sandu stă şi se uită la ei şi e fericit. Dar când mă sună, Sandu spune mereu acelaşi lucru, pe care-l cere grăbit, parcă ruşinat: „Am sunat ca să mai vorbim şi noi, că mi s-a făcut dor de vorbit, cum era când vorbeam toată ziua pe dealuri… Se poate?”

XXX Bogdan este fiul lui Sandu. Încă tânăr, 33-34 de ani, înalt, puternic, ferm, priceput la toate cele practice, inteligent. L-am învăţat filosofie. Când să înceapă examenul de bacalaureat, eu fiind sigur că va face senzaţie, Bogdan vine la mine şi mă anunţă:
„Nu voi da bacalaureatul. M-am hotărât. Voi fi omul natural.” Văzându-mă blocat, mi-a explicat: nu-l învăţasem eu Rousseau? nu-i teoretizasem eu condiţia omului natural, sentimentele lui pure etc? Ba da. Atunci, de ce să rămână un ideal, cum spusesem eu, de ce să nu-l facem real? Iată, el se va duce în Crăsani – satul de baştină, căutaţi Piscul Crăsani, dacă nu ştiţi!- şi va trăi autonom, numai din natură. Acum două veri mi-a arătat tot „sistemul” lui: s-a căsătorit, are trei copii deja, unul după altul, şi-a luat casă lângă casa mea părintească, a dezvoltat acolo o mică fermă, mi-a arătat solarul, plin cu legume, lucerna, vacile, două, găinile, porcii – toată curtea sclipind de curăţenie şi geometrizată, muncită. Trăiesc, toţi ai lui, cu carne de la găini, porci, curci, cu ouă proaspete, cu lapte, cu brânză, mai vinde şi lapte, pentru câţiva bani, unei maşini care vine săptămânal în sat… Îl mai ajută şi pe bătrânu Sandu… E mulţumit. Nu vrea să fie angajatul nimănui. Copiii lui sunt foarte inteligenţi, curaţi. Mă priveşte senin, încrezător. Mă întreabă: „Ce ziceţi, ar fi degradant să devin fermier?”

XXX Arta mare a murit, chiar dacă, o vreme, vor mai fi ecouri, urme, decoruri. Am intrat în imperiul nesfârşit, cred eu, al artei mici. Ea va presupune ştiinţă – care se învaţă prin perseverenţă, aşa cum înveţi să cânţi la un instrument, la un nivel submediu – şi voinţă. Ea va fi aproape colectivă: membrii unui grup vor fi interşanjabili cu creaţiile lor. Se va vorbi la plural: Ei, Noi, Voi, nu El, Eu… Multă lume va fi fericită.

NICOLAE STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea București…