Ziua s-a sfârşit. Cade noapte rece şi grea. O prospeţime supraumană răsare deasupra pământului. Cerul sumbru, ca un capac final, acoperă etanş marginile lumii căzute. E linişte. Dimineaţa. Am plecat. Am făcut. Am vorbit. Am trăit stări. Am stat. Am întrebat, am răspuns… Am fost în rol. A trecut vremea. Seara. Am plecat Am mers. Am intrat. M-am aşezat. Am deschis. Acum.

XXX Şi iată cum, într-o zi de luni – aş spune că numai într-o zi de luni – îmi vin în minte cuvintele de aur ale unui mare singuratic: „Această lume: un monstru de forţă fără început, fără sfârşit, o mare eternă de forţă cu ape de bronz, ce nu creşte, nu scade, ce nu se destramă, ci doar se transformă, ca întreg o mărime invariabilă, o economie fără cheltuieli şi pierderi, înconjurată doar de marginile ei, nimic care să apună, să se risipească, să se extindă la infinit…” (Fr. Nietzsche)

XXX Şi soarele are pete. Athenaios, în Ospăţul lui, prin Hegesandros, scrie despre „răutatea lui Platon faţă de toţi”: După moartea lui Socrates, când prietenii erau foarte descurajaţi, într-o reuniune „Platon a închinat cupa cu vin pentru Apollodoros”. Acesta, după ce bău, zise: „Aş fi băut mai bine cupa cu otravă întinsă de Socrates, decât cea cu vin închinată de tine.” Pam-pam…

XXX Vieţile noastre sunt zidite direct pe vulcani încinşi mascaţi în rădăcini sănătoase. Rezistenţă – este numele real al fericirii. Spălarea pe mâini şi urcarea bolovanului, sporturi de masă. În afara acestora, iluzii.

XXX Pare că subiectul unui roman este, mai mereu, trecutul. Pentru că poţi să-l apuci de unde vrei. Îl reamenajezi. Este material, definitivat, aşteaptă doar rama ta. În vreme ce prezentul îţi scapă printre degete, e greu de prins în schemele conceptelor şi chiar ale intuiţiilor. De aceea Butor ne-a captivat: persoana a 2-a singular, prezent.

XXX Familia ca baricadă. A trăi în familie, înseamnă a te refugia: camera de refugiu. Dincolo de baricadă este revoluţia. Te avânţi în spaţiul revoluţionar, zilnic, dar revii, seara, în liniştea de câteva ore de dincoace de baricadă. Nu izolaţi cu totul, însă, camera de refugiu!

XXX Azi am fost puţin amuzat, puţin intrigat, puţin oripilat de un gând. Un gând ciudat. Mi-am imaginat, dintr-o dată, fără un motiv vizibil, că Platon ar trăi azi printre noi. Şi mi-am zis: Marele Grec ar muri de foame şi ar fi umilit de toţi. El ar fi un „biet” profesor universitar, un cercetător, aşteptând bunăvoinţa ministresei muncii să-i crească amărâtul de salariu. El ar fi criticat şi de studenţi (elevi), şi de media, şi de părinţi, mai ales, că nu-i învaţă ceva concret pe tineri, să facă, nu doar să gândească… El ar fi beştelit de tot felul de activişti – civici că nu trezeşte în discipoli plăcerea de a învăţa, că scrie cărţi prea groase, că e prea profund-şi pentru ce?… Bine că Maestrul-Maeştrilor nu se-nvârte printre noi!… A scăpat, dragul de el….

XXX Înapoi la literatură. Un Portret: „Semnul lui distinctiv, mai mult decât anomalia ochiului, era părul: aspru, des şi sârmos, orientat către sus ca mici suliţe cenuşii, zburlite, dese şi dezordonate; culoarea lui era indecisă, spălăcită, cu reflexe de gri arareori vii, înecate în fumuriul ce-ţi înceţoşa privirea. Părea mereu nespălat, parcă ieşit din canale. Întreaga lui faţă era funebră, nefastă, lipsită de distincţie, ca şi cum era mânjită cu funingine ştearsă, din care rămăseseră doar urme.” (Agonia lui Constantin) Ne aminteşte oare textul de vreo tipologie? De vreun arhetip?

XXX St. Hawking ne avertizează că trebuie să părăsim Pământul în maxim 100 de ani. Aşa voi face, cu siguranţă. Ce mai, sunt salvat!

XXX Uneori îmi pare că lumea a ajuns acolo de unde a plecat: la atomizare. precum ciclopii descrişi de Homer, trăind în propriile legi, singuri în peşterile-vilele lor. „N-au loc de sfat, nici lege n-au ciclopii/ Ci şed pe culmea munţilor în peşteri/ Şi fiecare-şi vede de-a lui casă/
Şi unora de alţii nu le pasă.” Societate ciclopizată…

XXX Aş vrea să lămurim, cât se poate, un lucru – ce este un prozator. Mai ales acum când a scrie romane pare cea mai simplă îndeletnicire. Eu cred că, înainte de toate, prozatorul este un muncitor. Inspiraţia lui e bonusul adus de munca lui stăruitoare. Avem de-a face cu un angajat al unei instituţii fantomă, cu o conducere fantomă. Lucrezi singur, anonim, stăpân peste toate departamentele: eşti şi portar, şi şeful comercialului, şi şeful relaţiei cu clienţii. Ce mai, ai pe mână o multinaţională din aer. Romancierul este birocratul propriei multinaţionale, care munceşte uneori peste 8 ore, în deplină singurătate şi neplătit. În contul viitorului. Acum, mai vrea cineva acest post??

XXX Loialitatea este vălul cu care viaţa tânără, care spune Vreau, se înfăşoară din instinctul prudenţei.. Pe măsură ce te îndepărtezi de tinereţe, faldurile ataşamentului, ale prieteniei, ale gratuităţii – cad, se dezmembrează. Ceea ce rămâne în om este cruntul lui egoism, marea lui voinţă de a fi ceva… indestructibil. Adică o iluzie. Întreaga lui istorie se varsă fatal în solipsism. Scopul activităţii este izolarea, da.

XXX Să zicem, cam aşa… Era înaripatul proprietar al scursurii gustoase şi agonice, care se prelingea continuu din consumul devorator al unui Bucureşti frenetic şi superficial.
Ca într-o metamorfoză proprie numai adâncului necunoscut, culorile şi gusturile savuroase şi mirifice ale orăşenilor se solidificau aici, sub şenilele uriaşe ale compactorului, se prefăceau cuminţi în forme standard, şterse, imobile, alipite fatal şi definitiv muntelui de gunoi în formă de piramidă cu vârful retezat, acoperit în mare parte cu fâşii de gazon verde, strălucind în soare.

NICOLAE STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea București…