De câtva timp, întâlnesc pe malul lacului de la Wannsee o femeie neobişnuit de înaltă. Cu toate că sunt lipsit în general de memoria fizionomiilor, i-am reţinut foarte bine înfăţişarea: o pieptănătură severă, o frunte înaltă, nişte arcade proeminente, nişte ochi cenuşii, nişte buze subţiri cu colţurile puţin lăsate în jos, trădând o aplecare nativă spre melancolie. Se îmbracă cu o teribilă lipsă de gust şi o văd mereu purtând aceeaşi rochie şleampătă de culoarea cafelei cu lapte, care îi dă aerul unei guvernante sau al unei dame de companie. Nu pot să nu remarc că are braţele şi picioare prea lungi şi e puţin adusă de spate, cu toate acestea mişcările ei posedă o graţie cu totul ieşită din comun şi cu siguranţă neomenească. Nimic forţat, nimic nefiresc în umbletul acestei femei, pe care legile inerţiei nu par să o afecteze în nici un fel, aproape că nici nu atinge pământul, amintindu-mi de spontaneitatea desăvârşită a unei iepe de rasă sau mai degrabă a unei marionete. Şi înţeleg, în sfârşit, că explicaţia interesului pe care mi-l stârneşte această plimbăreaţă singuratică trebuie căutată în dragostea mea statornică pentru arta mânuitorilor de păpuşi. E destul de mult timp de când am descoperit cât de artificioasă e graţia dansatorilor de la operă în comparaţie cu aceea a marionetelor. În timp ce mişcările fiinţelor omeneşti sunt influenţate de stările lor emotive şi nu sunt niciodată scutite de afectare, marioneta care, lipsită fiind de conştiinţă, nu e preocupată niciodată de efectul produs asupra privitorilor, este mult mai ingenuă şi mai naturală. Există un soi de inocenţă a acestor biete făpturi de lemn care le plasează la jumătatea drumului dintre conştiinţa infinită a unei divinităţi şi spontaneitatea absolută a animalului, făcând din ele modelul perfect al firescului şi al graţiei omeneşti. Iată de ce mi-am dorit mereu ca piesele mele de teatru să fie interpretate de marionete şi nu de actori în carne şi oase, a căror lipsă de naturaleţe mi se pare dezgustătoare, ba chiar scandaloasă. În şcoala comunităţii franceze de la Berlin, unde m-a azvârlit soarta după moartea tatălui meu, mi-a fost dat să trăiesc, pentru prima oară în viaţa mea, fascinaţia teatrului de păpuşi. Spectacolele de marionete făceau parte din tradiţia acestui lăcaş de învăţătura, prin strădania unui profesor jovial de retorică – domnul Mamotte – care izbutise să găsească mijlocul cel mai bun de a-şi împărtăşi cunoştinţele de literatură unor băieţandri gălăgioşi, pe care scrisorile Doamnei de Sévigné sau fabulele lui La Fontaine îi făceau să moară de plictiseală.

Domnul Mamotte se stabilise la Berlin cu mult înainte de Revoluţie. M-a impresionat de la bun început prin înfăţişarea lui îngrijită, prin croiala desăvârşită a redingotelor sale albastre, pe care ştia să le poarte cu dezinvoltura unui autentic parizian, prin ciorapii săi de mătase, întotdeauna perfect întinşi pe picior, prin mişcările lui, pline de eleganţa şi graţia unui balerin. Avea obiceiul să sugă aproape tot timpul nişte pastile de şocolată şi mirosul acestora, amestecat cu mirosul pudrelor fine cu care îşi presăra din abundenţă peruca, plutea prin clasă în timpul orelor lui de retorică – asociindu-se de atunci pentru totdeauna în mintea mea, cu timbrul vreunei fraze din Fénelon, care, rostită de buzele uscăţive ale preabunului nostru profesor, mirosea totdeauna discret a cofetărie. Când domnul Mamotte se plimba printre rândurile de bănci, cu nişte paşi săltăreţi şi elastici, plutind parcă pe deasupra dalelor posomorâte de piatră, mi se părea că seamănă cu un cintezoi uriaş, iar vocea lui graseiată avea ceva din voioşia unei ciripituri. Marea pasiune a dascălului meu de retorică erau însă marionetele. Graţie lor i-a făcut pe mulţi dintre colegii mei de atunci să se apropie de literatură, dramatizând ba un capitol din Telemac, ba cutare fabulă a lui Florian (autor pentru care dovedea o slăbiciune deosebită), şi punându-ne apoi să reprezentăm aceste mici piese de teatru cu ajutorul unor marionete pe care le confecţiona de el însuşi, cu o îndemânare nemaipomenită.

Dimineaţa luam lecţii de retorică de la domnul Mamotte, iar seara – de două sau chiar de trei ori pe săptămâna, cu îngăduinţa mai–marilor şcolii – lecţii de păpuşărie. Am aflat în felul acesta că fiecare marionetă are un centru de greutate şi că e suficient să controlezi acest centru pentru ca membrele să urmeze de la sine mişcarea. Atunci când centrul de greutate este mişcat în linie dreaptă, membrele descriu deja anumite curbe, iar această mişcare poate fi realizată pur mecanic, fără nici un pic de simţire. Şi aşa ne-am pomenit că Orbul şi paraliticul, Omida, Educaţia leului, Arborele şi grădinarul sau Privighetoarea şi prinţul capătă viaţă printr-un simplu control al degetelor şi că versurile lui Florian pot fi transpuse perfect într-un limbaj coregrafic, care ne uimea prin dezinvoltură şi graţie. Nu toţi băieţii aveau însă degete la fel de îndemânatice. Cel mai priceput dintre noi se dovedea Sigurd, un băieţandru subţiratic şi roşcovan, care, pe cât de modest se arăta la învăţătură, pe atât de destoinic se vădea cu marionetele, bucurându-se de atenţia specială a domnului Mamotte, care îl răsplătea de multe ori cu una din tabletele sale de şocolată. Eu n-am izbutit niciodată să urmez pilda lui Sigurd: mâinile mele destul de butucănoase şi de stângace – nişte mâini grosolane de neamţ – nu reuşeau decât rareori să le imprime marionetelor acea mişcare plină de naturaleţe care-i reuşea totdeauna camaradului meu. Domnul Mamotte spunea însă că aceasta se întâmplă nu din pricina mâinilor, ci din pricina unei firii mele excesiv de emotive, care făcea ca sufletul meu să nu se plaseze niciodată exact în centrul de greutate al mişcării şi să devină tot una cu corpul neînsufleţit al marionetei. Puneam prea mult suflet până şi în cel mai mic gest pentru a deveni vreodată un bun păpuşar – credea dascălul meu de retorică.

Neîndemânarea de care dădeam dovadă nu m-a făcut însă să fiu mai puţin fascinat de lumea păpuşilor. Cu timpul, am renunţat să le mai mânuiesc, dar am rămas unul din spectatorii cei mai entuziaşti al micilor piese puse în scenă de domnul Mamotte şi păstrez şi acum printre cărţile mele un exemplar din fabulele lui Florian. Lor le datorez şi prima mea povestire, Teatrul de păpuşi al bunului Dumnezeu, rătăcită de mult prin nişte hârtii vechi, pe care nu am găsit niciodată răgazul de a le pune în ordine. Orele de păpuşărie n-au durat însă prea mult. De la o vreme începusem să bag de seamă că pe chipul veselului nostru profesor apăruse o paloare nesănătoasă, că privirile lui deveniseră opace şi obosite, iar mişcările sale erau parcă tot mai şovăielnice şi tot mai împotmolite. Acum nu se mai plimba prin clasă cu pasul lui săltăreţ, rămânea aproape tot timpul aşezat la catedră şi uneori îl surprindeam boţindu-şi brusc buzele într-o strâmbătură, ca şi cum ar fi fost apucat pe neaşteptate de o durere de dinţi.

Am aflat nu peste mult, atunci când domnul Mamotte a început să lipsească frecvent de la lecţii, că trupul său subţiratic şi îngrijit e devorat de o boală necruţătoare. Iar cu puţin timp înainte să părăsesc şcoala, căci tocmai fusesem admis, cu gradul de caporal, în Regimentul de Gardă din Postdam, am fost duşi de directorul nostru, încolonaţi doi câte doi, la sicriul mic şi cochet ca un sicriu de femeie al profesorului Mamotte. Potrivit ultimelor sale dorinţe, fusese fardat cu grijă, îmbrăcat în cea mai frumoasă dintre redingotele sale albastre, pe care se putea desluşi panglica roşie a unei decoraţii. Avea şi acum ciorapul de mătase perfect întins pe picior, iar când am ajuns în apropierea sicriului, am fost săgetat de un miros cunoscut, ce a răscolit în mine amintirile cele mai dureroase: chiar şi mort, domnul Mamotte mirosea a pudra fină şi a bomboane de ciocolată.

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a primit trei premii ale Asociației Scriitorilor din București, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară…