În cârciumă se simte un miros greţos de friptură. La insistenţele pistruiatului, care ţine cu orice preţ să-şi ospăteze tovarăşii, birtaşul a pus carnea de cal în cuptor.

Ar trebui să mă ridic şi să plec. Jumătatea de oră pe care mi-am propus s-o petrec în tovărăşia paharului trecuse de mult, am început deja a treia sticlă de vin, dar nu mă mai grăbesc deloc să dau ochii cu Wolfgang. Vinul îmi provoacă uneori o stare de luciditate superlativă şi realizez foarte bine acum că scrisul nu constituie pentru mine decât un pretext pentru a amâna, încă o dată şi încă o dată, singurul gest prin care m-aş putea reabilita în faţa propriei mele conştiinţe şi mi-aş putea redobândi respectul de sine. Numai laşitatea a făcut din mine un salahor al hârtiei de scris: nu mă voi putea sinucide atâta timp cât toate legăturile mele cu viaţa nu vor fi retezate din rădăcină. Am renunţat la dragoste şi la prietenie, la gândul de a face o carieră, iar singurul firicel care mă mai ţine conectat la comedia sinistră a existenţei a rămas această înclinaţie bolnăvicioasă spre scris. Şi totuşi pornirile mele suicidale au fost demonstrate ştiinţific. Era după cearta cu Ulrike şi întâmplarea aceea îngrozitoare pe care am trăit-o împreună la Berna. Tocmai mă hotărâsem sa rup logodna cu Wilhelmine, tocmai îmi distrusesem o bună parte din manuscrise, decis să isprăvesc o dată pentru totdeauna cu literatura, şi căzusem într-o stare totală de apatie. În timpul bolii, am avut mereu senzaţia stranie că pe peretele din spatele meu apar nişte umbre mătăhăloase. Iar mişcările lor, pe cât de sacadate pe atât de groteşti, îmi aminteau insistent de camera de hotel de la Berna şi de îngrozitoarea întâmplare cu Ulrike. Le percepeam prezenţa tactil, ceva gheţos mi se strecura sub halatul de casă, provocându-mi o stare accentuată de frică. Dacă întorceam însă capul (şi uneori izbuteam să găsesc destul curaj în fiinţa mea vlăguită, în ciuda totalei mea lipse de caracter, pentru a săvârşi o asemenea îndrăzneală) peretele se dovedea gol, gol şi strălucitor, în lumina blajină a unui soare de toamnă. Medicul care mi-a pus diagnosticul de „melancolie morbidă” o avertizase pe sora mea în legătură cu impulsurile mele autodistructive, aşa că am fost supravegheat strict pentru o vreme, iar din jurul meu au fost îndepărtate cu grijă toate obiectele cu care m-aş fi putut vătăma.

Ulrike n-avea de unde să ştie că precauţiunile ei erau perfect inutile: ascunsesem de multă vreme într-un sertar secret al biroului meu câteva fiole cu tinctură de opiu şi nu m-am omorât nu pentru că nu aş fi avut cu ce să o fac, ci pentru că pur şi simplu mi-au lipsit voinţa şi îndrăzneala. Îmi spuneam că o pot face oricând şi mă agăţam de subterfugiile cele mai jalnice: starea vremii, ciripitul vesel al unui scatiu, culoarea aurie a unei raze de soare care cădea pe o frunză, un licăr timid de simpatie desluşit în ochii unui necunoscut, dorinţa de a duce la bun sfârşit o lectură de curând începută erau tot atâtea pretexte pentru a tărăgăna de la o zi la alta un gest pe care atâţia alţii îl făcuseră înaintea mea în modul cel mai firesc. Am mers atât de departe cu ipocrizia încât am notat de mai multe ori în carnetul acesta data şi chiar ora la care voi săvârşi în sfârşit ceea ce consider că ar fi trebuit să fie un act de onoare, dar evident că nu mi-am ţinut niciodată făgăduiala. Exasperat de propria-mi slăbiciune, am conceput atunci un alt proiect nebunesc: mă gândeam să mă înrolez voluntar în armata franceză, care se pregătea în tabăra de la Boulogne pentru o debarcare în Anglia, în speranţa că voi cădea pe câmpul de luptă. Mă amăgeam cu gândul că în felul acesta moartea mea ar avea o finalitate, simţeam din nou nevoia să mă devotez unei cauze, aşa că am început să mă interesez de politică şi m-am silit să mă entuziasmez pentru ideile Revoluţiei şi să cad pe spate de admiraţie în faţa geniului militar al generalului Bonaparte, devenit de curând împăratul Napoleon. Am trecut astfel brusc de la stare de somnolenţă letargică la o vivacitate care pentru orice om mai puţin naiv decât Ulrike ar fi trebuit să pară suspectă. Devoram cu aviditate gazetele, atent la toate ştirile care veneau din Franţa, începusem să-l citesc pe Rousseau, şi-i ţineam, plimbându-mă agitat prin salon, surorii mele nişte discursuri interminabile despre politică. Fireşte că Ulrike nu-mi împărtăşea ideile iacobine, dar socotea că interesul meu pentru asemenea lucruri e un semn de însănătoşire şi îmi asculta resemnată polologhiile, bucuroasă că nu mă mai vede cu privirile ţintite în gol, cufundat, zile, dacă nu chiar săptămâni, într-o totală muţenie. Chiar medicul care mă îngrijea a tras concluzia că am început să mă vindec, iar, atunci când i-am vorbit despre dorinţa mea de a a face o călătorie în străinătate, m-a încurajat în acest proiect şi a izbutit s-o convingă şi pe sora mea că o schimbare de atmosferă m-ar putea smulge definitiv acceselor mele de melancolie.

De altfel, din momentul în care mă văzuse interesat de cauza Revoluţiei, doctorul m-a socotit vindecat. Oare nu fusese el însuşi (aşa cum mi-a povestit pe parcursul unei vizite parcă interminabile), în timpul stăpânirii franceze, unul din stâlpii clubului iacobin de la Mainz? Nu ştia el oare aproape pe dinafară toate discursurile lui Saint-Just şi Robespierre? Nu poseda oare colecţia integrală a ziarului lui Marat, Amicul poporului? Când am auzit rostindu-se numele oraşului Mainz am simţit o înfiorare de nostalgie, iar dorul meu de ducă a devenit încă şi mai puternic. La 16 ani mă numărasem printre ostaşii prusaci care au asediat Mainz-ul ce ne fusese răpit de francezi şi tot aici mi s-a întâmplat – pentru prima şi ultima dată până acum – să iau o viaţă de om, înfigându-mi baioneta în pieptul unui grenadier mustăcios, ce-şi holba la mine ochii încercănaţi, intrigat poate că fusese doborât de un tinerel care nici nu ieşise încă pe de-a întregul din adolescenţă. Ulrike ar fi dorit să mă însoţească, dar nu mai vroiam în preajma mea o soră de caritate. Mă săturasem de mâinile ei pline de grijă şi de tandreţe, care îmi pipăiau fruntea de câteva ori pe zi, de privirile bănuitoare cu care mă cerceta, căutând în ţinuta sau în gesturile mele cel mai mic semn de dezechilibru, de devotamentul ei care câteodată mi se părea nesincer, de afectarea cu care intra pe vârfurile picioarelor în camera mea, sub cele mai stupide pretexte, doar cu intenţia de a mă spiona. Norocul meu a fost că Ulrike devenise cam cărpănoasă, iar cheltuielile pe care le-ar fi presupus o călătorie în doi i-au dezarmat destul de repede zelul de infirmieră. În sfârşit voi fi aşadar liber, scutit de vizitele obositoare ale medicului, în timpul cărora trebuia să abordez o voioşie făţarnică şi chiar să povestesc anecdote, departe de această soră cu aere de călugăriţă, pe care o iubeam şi o detestam în acelaşi timp, căci regăseam în ea ceva din propria-mi slăbiciune. Un freamăt de nerăbdare mă cuprinsese ca din senin, făcându-mă să-mi zoresc pregătirile de călătorie.

A venit în cele din urmă şi ziua când, după ce am sărutat obrajii ofiliţi prematur ai lui Ulrike, m-am urcat pe imperiala poştalionului. Afară era o vreme primăvăratică, înfloriseră merii, iar pe sub streşinile caselor mărginaşe începuseră să zburătăcească primele rândunele.

Nu mă mai grăbeam să ajung la Boulogne, aveam tot timpul s-o fac, deocamdată mă lăsam fermecat de frumuseţea acestei călătorii, care m-a purtat prin Leipzig şi Dresda, mi-a revelat splendoarea peisajelor elveţiene, determinându-mă să zăbovesc la Berna şi la Geneva, de unde am pornit spre Milano, iar de acolo către Paris. Vechiul meu prieten Ernst, cu care am slujit în. Regimentul de Infanterie din Postdam, mă însoţea.

Cât de mult îl iubisem odinioară pe tânărul acesta, frumos ca un zeu, coborât parcă de pe friza unui templu grecesc, care mă ducea cu gândul spre dumbrăvile sacre ale Eladei şi spre modulaţia, severă, dar şi plină de graţie, a unei ode pindarice! Era pe vremea când inima mea simţea nevoia să se devoteze, când mai eram capabil de mari efuziuni, când dorinţa de a iubi şi de a fi iubit îmi mai încălzea încă sufletul şi când mi-aş fi dat bucuros viaţa în schimbul celui mai mic semn de dragoste din partea camarazilor mei, care mă tratau cu o politicoasă indiferenţă. Le făceam mici servicii, îi împrumutam câteodată cu bani, ba chiar am organizat, pe cheltuiala mea, sub diferite pretexte, câteva petreceri cu mare belşug de şampanie, nutrind speranţa neghioabă că voi reuşi să le dobândesc simpatia. N-am reuşit însă decât să mă fac de râs: excesul meu de sentimentalism a devenit în curând subiectul glumelor de doi bani, gurile rele au găsit de cuviinţă să mă poreclească „femeia”, chiar bunele mele moravuri au început să fie puse la îndoială, eram întâmpinat pretutindeni cu rezervă şi suspiciune, dacă nu chiar de-a dreptul cu duşmănie. Cu toate acestea, am perseverat; găseam în cruzimea tovarăşilor de regiment nu ştiu ce desfătare perversă, iar atunci când, până la urmă, toţi mi-au întors dezgustaţi spatele, întreaga mea nevoie disperată de afecţiune s-a revărsat asupra lui Ernst. Caracterul său grav, bunele sale maniere, lipsa lui de aplecare pentru spiritul de bârfă, pe care îl considera nepotrivit cu uniforma ofiţerească, dar mai cu seamă faptul că, în unele rânduri, îmi luase apărarea şi pusese capăt, pe un ton autoritar, glumelor deşucheate pe care unii nu se sfiau să le rostească până şi în prezenţa mea, mă făceau să cred că Ernst e croit dintr-o altă plămadă. Se număra printre acele caractere ferme şi hotărâte, destinate parcă din naştere unei tunici militare.

Eforturile mele de a-i dobândi simpatia n-au rămas în totalitate fără ecou, iar în mintea mea începuse să se înfiripe convingerea că am în sfârşit un prieten. Trăiam o exaltare aproape religioasă; socoteam că Ernst îmi este superior în toate privinţele, dar îl admiram mai ales pentru extraordinara lui siguranţă de sine, pentru felul în care reuşea să se ridice mereu peste banalele întâmplări ale vieţii de regiment, izbutind să păstreze mereu o seriozitate perfect egală cu sine, o distincţie care impunea, o ţinută şi o politeţe desăvârşită. Ernst părea că trece prin viaţă cu dezinvoltura şi graţia unui şoim, la el temperatura afectelor nu creştea şi nu cobora niciodată, ţinându-l departe de tot ce putea să însemne exces sau dizarmonie.

Am avut prilejul să-l privesc gol în timpul întrecerilor de înot pe care le improvizam uneori în zilele secetoase de vară şi am fost mişcat aproape până la lacrimi nu atât de frumuseţea trupului său, cât mai ales de armonia perfectă a mişcărilor sale. În apă Ernst devenea cu adevărat el însuşi, iar neobişnuitul său echilibru interior, care trăda, credeam eu pe atunci, natura unei fiinţe semi-divine, îşi găsea expresia fericită în mişcările lui de înotător. Arareori mi-a fost dat să văd un tablou mai încântător decât priveliştea acestui trup care putea să rivalizeze în supleţe şi în agilitate cu trupurile tritonilor şi care mă ducea cu gândul la arta nepământească a lui Bernini. În cârdul de gâşte domestice al bine-călitelor corpuri nemţeşti, cel al lui Ernst avea raritatea şi distincţia unei lebede negre, iar adoraţia mea a devenit patimă. Nu era însă nimic murdar, nimic lipsit de cuviinţă în această pasiune, nici o zvârcolire a cărnii nu întina curăţenia sentimentelor mele în care vibra numai dragostea de frumos, dobândisem, contaminat de desăvârşirea acestui trup în care natura pusese amprenta numărului de aur, sufletul unui grec, fervoarea unui Praxitele sau Fidias! I-am scris atunci lui Ernst nişte scrisori exaltate, în care îi juram adoraţie veşnică şi îi spuneam, în vorbe înfiorate de o patimă fără margini, că uzurpase în inima mea locul lui Dumnezeu. Scrisorile mele au fost însă din păcate prost înţelese, iar prietenul meu mi-a dat să înţeleg că asemenea efuziuni i se par nelalocul lui, socotindu-le, dacă nu de-a dreptul necuviincioase, atunci cel puţin rezultatul unei dezordini lăuntrice care poate duce până la formele cele mai grave de nebunie. Şi atunci, când într-unul din accesele mele bolnăvicioase de entuziasm, m-am pomenit sărutându-i mâinile, Ernst m-a dat deoparte scârbit, spunându-mi că ar trebui să punem capăt acestei camaraderii scandaloase, în care am depăşit orice decenţă şi orice măsură. De atunci relaţiile noastre au fost destul de reci, puţinele scrisori pe care ni le-am trimis unul altuia, extrem de protocolare. În timpul bolii mă vizitase de câteva ori şi acceptase să mă însoţească în această călătorie, poate la rugămintea lui Ulrike, care nu îndrăznea să mă lase singur la drum, deşi reuşeam să mă prefac în faţa ei perfect sănătos, fără să-mi pese prea mult că-i înşelam încrederea într-un mod atât de vulgar. Oricum, dacă Ernst primise misiunea să mă supravegheze, o făcea cu multă discreţie. Despre boala mea nu pomenea niciodată, vorbeam amândoi de altfel foarte puţin, vechiul meu camarad tratându-mă cu un fel de îngăduinţă distrată şi silindu-se, din câte îmi dădeam seama, să-mi respecte intimitatea, astfel că gândurile mele puteau să zburde în voie: mă şi vedeam înrolat în armata franceză, câştigându-mi respectul tovarăşilor de arme prin conduita mea exemplară şi pierind în cele din urmă ca un erou, iar gândul acesta îmi dădea o stare de euforie, care în ochii unui străin (căci acum Ernst îmi devenise cu desăvârşire străin) putea să apară drept un semn sigur de vindecare.

Parcă îi văd pe aceşti vechi camarazi privind, prin fereastra unei trăsături, la bolta spuzită de stele a cerului. S-au decis să călătorească la vreme de noapte, căci ziua domnea, în acea vară a anului 1804, o zăpuşeală cumplită. Însoţindu-i în această călătorie (asta face parte din obligaţiile oricărui născocitor de istorii) îmi ridic, la rândul meu, ochii spre cer, încercând să recunosc diversele constelaţii, lucru nu foarte anevoios de vreme ce în adolescenţă am fost pasionat de astronomie. Sunt mulţumit să privesc în tăcere la splendoarea acestui cer nocturn, pe care stelele strălucesc ca nişte semnale venite din alte lumi. Din păcate îmi lipsesc cu desăvârşire cunoştinţele de astrologie. Dacă în locul mea s-ar fi aflat însă un cititor în stele cu o oarecare experienţă, nu i-ar fi fost pesemne din cale afară de greu să vă confirme dumneavoastră, cititorilor mei, ceea ce eu am şi desluşit deja în ţinuta şi în fizionomiile personajelor mele. Mersul şovăielnic şi figura crispată a Singuraticului (să-i spunem deocamdată aşa), pe care apare din când în când o strâmbătură oribilă, nu par să anticipeze un viitor prea senin. Soarta lui pare legată pentru totdeauna de malurile unui lac de la marginile Berlinului şi de o femeie înaltă, cu aer de guvernantă, care poartă mereu aceeaşi rochie şleampătă de culoarea cafelei cu lapte. Cu totul altminteri stau lucrurile cu tovarăşul său, care mie, ca să spun drept, nu mi se pare chiar atât de frumos. Are figura severă şi ascuţită, o bărbie prelungă, pe care barba de ţap o face să pară încă şi mai prelungă. Există însă în mişcările lui pline de siguranţă şi în intonaţia poruncitoare a vocii ceva ce anticipează o carieră strălucită de militar. Şi ca dovadă că nu mă înşel, chipul acestui bărbat, atunci în vârstă de doar douăzeci şi patru de ani, poate fi văzut astăzi în cărţile de istorie. Va sta faţă în faţă cu Napoleon, sub bătaia artileriei de la Iena, îi va servi pe austrieci şi pe ruşi şi va intra în Berlin în fruntea unui corp de oaste alcătuit din cazaci. Numit comandantul zonei prusace de ocupaţie a Parisului, va recupera cvadriga ce împodobise nu cu mulţi ani în urmă vestita poartă Brandenburg, dusă în capitala franceză de Napoleon ca trofeu de război. Din acest motiv regele Friedrich Wilhelm al treilea le va acorda, lui şi familiei sale, privilegiul de a folosi trecerea principală a porţii Brandenburg, onoare rezervată până atunci doar membrilor casei regale. Va ajunge guvernator al Berlinului şi, pentru câteva luni, chiar prim-ministru.

În faţa unei cariere atât de strălucitoare, steaua Singuraticului păleşte cu desăvârşire.

Dar înainte de a fi trecute în cărţile născocitorilor de istorii, vieţile oamenilor sunt scrise în stele. Stelele sunt poate literele din agenda lui Dumnezeu, inaccesibilă din păcate unui simplu povestitor.

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a primit trei premii ale Asociației Scriitorilor din București, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară…