Actul V

Au trecut foarte mulţi ani. Suntem pe puntea unei corăbii. În fund, roata timonei, de care stă sprijinit, cu spatele către public, cârmaciul. Undeva, într-un loc foarte vizibil, o cursă de şobolani pe care o cercetează Agenor. A îmbătrânit, e acum un bărbat în puterea vârstei, cu chipul inundat de o barbă sălbatică. Alături, Ulise, foarte bătrân, poartă un tricou marinăresc. I se văd braţele goale, pline de tatuaje. La una din mâini, ceva mai sus de încheietură, are o faşă murdară de sânge.

AGENOR: Nu s-a prins nimic, căpitane.
ULISE: Cel care m-a muşcat ieri de mână era aproape cât un viţel.
AGENOR: Am răscolit tot praful din cală, dar n-am găsit decât câteva căcăreze.
ULISE: Amarnice lighioane! Ai observat că de fiecare dată înainte de apariţia lor corabia începe să trepideze, ca şi cum ar vrea să se desfacă din încheieturi?
AGENOR: Habar n-am de unde răsar şi unde pot să dispară. (Pauză.) Nu ştiu dacă ţi-am spus: Hylas nu se poate ridica din hamac şi duhneşte a mortăciune.
ULISE: Cum? Şi Hylas? Abia l-am dus alaltăieri la grapă pe Marsias.
AGENOR: Oamenii din echipaj mor ca muştele, căpitane. Marea asta călâie, cu apele ei roşiatice, răspândeşte aburi otrăvitori. Năvoadele nu scot din valuri decât peşti sfârtecaţi cu intestinele putrede. Şi pe deasupra – şobolanii ale căror muşcături sunt aducătoare de moarte.
ULISE (Cercetând o hartă îngălbenită.): După harta asta, mai avem trei zile de drum.
AGENOR: Aşa spuneai şi ieri, şi alaltăieri.
ULISE: De ce nu mărturiseşti adevărul? Crezi că am îmbătrânit şi nu mai sunt bun să ţin compasul în mâini.
AGENOR : De asta făceam mai bine dacă rămâneam în Ithaca. Toţi te-au implorat, căpitane, până şi porcăresele, până şi fantomele peţitorilor.
ULISE: Să mor şi eu în patul de măslin al bunicului? Gândeşte-te, peste numai trei zile vom ajunge la pol.
AGENOR: Marinarii bătrâni spun că de acolo nu mai există întoarcere, ne vom ciocni de Muntele Morţilor, căpitane.
ULISE: Scorneli de-ale colportorilor de istorii.
AGENOR: Dacă vrei să-ţi spui capăt zilelor e mai simplu să te spânzuri de catargul cel mare.
ULISE: Unde e entuziasmul tău de odinioară? Ai început să îmbătrâneşti, Agenor.
(De undeva din culise se aud horcăiturile unui muribund.)
AGENOR: Sărmanul Hylas! Am văzut cu ochii mei: e plin pe tot trupul de muşcături din care au început să iasă nişte viermişori negri.
ULISE: Dacă n-ar exista suferinţa şi mai ales moartea am fi noi înşine nişte viermi.
AGENOR: Parcă niciodată n-ai vorbit cu atâta patimă, căpitane.
ULISE: Ţi se pare. Vorbesc pe tonul meu obişnuit.
AGENOR: Cred că ai fierbinţeală.
ULISE: Nu-ţi fie teamă, n-o să mor dintr-o muşcătură de şobolan. În noaptea asta îmi voi face culcuşul la piciorul catargului.
AGENOR: Voi veghea lângă tine.
ULISE: Nu. Îţi ordon să te duci la culcare.
AGENOR : Fii cu ochii în patru, simt în aer mirosul primejdiei.
ULISE : N-o să învăţ acum de la tine meşteşugul marinăriei.
AGENOR: Bine, bine, văd că eşti tare morocănos.
(Agenor iese. Ulise se aşază pe punte şi, cu mişcări foarte încete, îşi scoate luleaua. Momente de pauză prelungită. Ulise fumează.)
CÂRMACIUL: Luna bate în roşu.
ULISE: Ce spui?
CÂRMACIUL: Am spus că luna bate în roşu.
ULISE: Fleacuri, cârmaciule.
CÂRMACIUL: Adineauri mi s-a părut că desluşesc o mogâldeaţă neagră prin întuneric.
(Pauză prelungită.)
CÂRMACIUL: Când luna bate în roşu e semn de furtună.
ULISE: Dacă ar veni furtuna m-ar înţepa şalele.
CÂRMACIUL: Pe barba lui Poseidon, căpitane! Roata timonei scârţâie a naufragiu.
ULISE: Scârţâie fiindcă e veche şi fiindcă ţie ţi s-au slăbănogit braţele.
CÂRMACIUL: Toate obiectele de pe vas sunt îmbibate de-o apă călâie şi roşiatică.
ULISE: Ce-i drept, zoaiele astea roşii au un efect deprimant până şi asupra lui Agenor.
CÂRMACIUL : Dacă te-ai urca pe catarg şi ai cerceta, ai vedea că velele au făcut viermi.
ULISE : Ce vrei, plutim cam de multişor.
(Altă pauză prelungită. Cârmaciul a încremenit la timonă. După un timp apare, furişându-se prin întuneric, Demodoc.)
DEMODOC: Nu puteai să ordoni să se dea la o parte butoaiele astea cu peşte sărat? Poftim, m-am împiedicat.
ULISE : Dar tu cine dracu mai eşti ?
DEMODOC: Nu mă cunoşti ? Demodoc – aedul lui Alcinou
ULISE : Așa vasăzică .
DEMODOC : Te prefaci că nu ştii ? Tu m-ai chemat.
ULISE: Uite că nu-mi amintesc şi pace.
DEMODOC : Făţarnicule ! Mai bine ai recunoaşte.
ULISE: Ce să recunosc, măi minciună sfruntată?
DEMODOC: Că te obsedează imaginea posterităţii despre modestele tale peripeţii. Ai ajuns la vorbele mele: fără ajutorul dezinteresat al aezilor ai fi rămas un ilustru necunoscut.
ULISE: Despre aceşti inspiraţi de Hermes am putea discuta în contradictoriu la infinit. (Lungă tăcere.) E aşa cum spui tu, Demodoc, eu te-am chemat.
DEMODOC: Dacă nu mă înșel, pe vremuri prezenţa mea nu-ţi făcea nici o plăcere.
ULISE: M-am gândit să te fac martorul ultimei mele călătorii.
DEMODOC: Aşadar te retragi? Iată în sfârşit o hotărâre plină de înţelepciune. Felicitări.
ULISE: Ce vrei să spui?
DEMODOC : Ne faci în continuare necazuri, Ulise, te porţi ca un aventurier. Ştii că au început să apară ediţii necenzurate din Odiseea? Că se compun despre tine operete şi cântece deochiate ?
ULISE : Iar te-ai înfuriat. Voi, cântăreţii din liră, sunteţi cei mai supărăcioşi indivizi pe care i-am întâlnit în călătoriile mele.
DEMODOC : Noi te-am scos din anonimat şi tu ne faci de ocară Antichitatea. (Ton acuzator paroxistic.) Am auzit că e unul care scrie o melodramă cu tine şi cu fiica lui Alcinou.
ULISE : Ce tot latri acolo, aedule? Constat că în dialectul minoic au pătrund foarte multe neologisme.
DEMODOC: Şi asta încă nu-i nimic, inconştientule ! Ai auzit tu vreodată de postmodernism?
ULISE : Pe barba lui Poseidon ! Nu vrei să revenim la terminologia homerică ?
DEMODOC: Acum, că ţi-a venit mintea la cap, pot să-ţi spun că postmodernismul ăsta e mai al dracului ca revoluţia bolşevică.
ULISE: Vezi că puntea-i cam şubredă, nu mai da aşa din picioare.
DEMODOC : Şi cu coaja asta de nucă ai pornit-o după cai verzi pe pereţi.
ULISE (Jignit.): Călătoria în care mă aflu înseamnă încununarea carierei mele, aedule. În trei zile voi ajunge la polul pământului, aşa că vezi ce scrii în terfeloagele tale nenorocite.
DEMODOC : Poftim, ce tâmpenie ! Procedezi cu obişnuita ta nesăbuinţă, Ulise.
ULISE : Zău? Rostul vostru e să povestiţi întâmplările prin care trecem noi, marinarii, nu să judecaţi dacă procedăm cu înţelepciune sau nechibzuinţă.
DEMODOC: Află că această călătorie nu prezintă nici cel mai mic interes din punctul de vedere al unui aed.
ULISE: Ce vorbeşti, homericule minor! După ce aţi îndrugat atâtea parascovenii pe seama mea, aveţi obligaţia ca măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, să spuneţi şi voi adevărul.
DEMODOC: Parascovenii ? Ai răbdare să vezi ce vor scrie autorii de vodeviluri. (Pauză.) Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta cu nimic, poezia epică are reguli destul de stricte. Tu trebuie să fii un simbol al înţelepciunii, nu al nebuniei. Călătoria asta la pol e o demenţă curată.
ULISE: Nu-ţi mai da cu părerea în probleme de navigaţie, că habar n-ai de nimic. Ce te costă dacă mai adaugi un capitol sau două la cântările tale pline de născociri caraghioase? Uite, la urma urmei, mă mulţumesc şi cu câţiva hexametri.
DEMODOC: Pricepi foarte greu. Faptele tale nu-ţi mai aparţin, omule, sunt patrimoniul Antichităţii.
ULISE : Şi asta vă dă dreptul să mă calomniaţi ?
DEMODOC: Cine te calomniază? Numai noi avem grijă cu adevărat de imaginea ta, pe care tu însuţi o compromiţi prin tot felul de măgării. Dacă verei să ştii, persoana ta fizică nici măcar nu ne interesează.
ULISE: Fireşte. Doar chiar tu spuneai că nici nu exist în carne şi oase.
DEMODOC: Recunoaşte şi tu că eşti absolut incapabil să te ridici până la exigenţele eposului homeric.
ULISE: Prin urmare, acum, când sunt pe punctul de a ajunge la pol, mă izbesc de Poetica lui Aristotel şi de încăpăţânarea unui aed.
DEMODOC: Ţi-am spus, călătoria asta nu e câtuşi de puţin epică. Adresează-te eventual Societăţii de Geografie.
ULISE: Mai bine nu te chemam.
DEMODOC: Crezi că mie mi-a făcut vreo plăcere? Mi-ai scos peri albi cu faptele tale nesăbuite, n-ai stofă de personaj.
(Iese scandând impecabil “Menim aeide thea,,,”)
CÂRMACIUL: Căpitane, vântul a început să bată mai tărişor.
ULISE: Într-adevăr.
CÂRMACIUL: Nu dai ordin să coborâm velele?
ULISE: Nu.
(Iarăşi pauză prelungită. Apoi, ca nişte umbre, se desprind din întuneric domnişoarele de onoare ale prinţesei.)
PRIMA DOMNIŞOARĂ: Ps! Domnule căpitan!
A DOUA: Marinarule!
A TREIA: Ulise!
ULISE (Mirat.): Pe barba lui Poseidon, am început să visez cu ochii deschişi.
A PATRA DOMNIŞOARĂ: Te prefaci că nu ne cunoşti?
A CINCEA: Admite şi dumneata că nu eşti din cale afară de primitor.
ULISE: Parcă pe tine te-am mai văzut undeva.
A CINCEA DOMNIŞOARĂ : Fireşte că m-ai văzut. Numele meu este Bacis.
ULISE: Bacis ? Nu-mi amintesc.
A PATRA DOMNIŞOARĂ : Noi suntem domnişoarele de onoare ale prinţesei.
ULISE : Care prinţesă ?
A PATRA DOMNIŞOARĂ : Aţi văzut, fetelor ? E un prefăcut şi jumătate.
A TREIA: Tu ne-ai chemat.
A CINCEA: Când ne-am văzut prima dată erai gol puşcă.
A DOUA : Şi înghiţiseşi câteva pinte de apă sărată.
ULISE: Bine, să zicem. A fost o nebunie să vă aventuraţi până aici. Cârmaciul zice că o să vină furtuna.
A TREIA DOMNIŞOARĂ: Ia nu ne mai face morală.
A CINCEA: Eşti urâcios ca un dascăl de şcoală.
ULISE: Se poate. Din păcate, nu prea ştiu cum să mă port cu voi, e pentru prima dată când primesc la bord nişte persoane atât de simandicoase.
PRIMA DOMNIŞOARĂ: Trebuia să te gândeşti de la început.
A DOUA: Noi, ca nişte persoane bine crescute, nu ţi-am putut refuza invitaţia.
ULISE: Nu vreţi să staţi jos? Pe colacul acela de funie se şade destul de comod.
PRIMA DOMNIŞOARĂ ( Se aşază şi îşi scoate caietul de schiţe.): Aş putea să schiţez o marină, dar, ca de obicei, îmi lipseşte albastrul de Prusia. Nu. m-am hotărât, voi picta o natură moartă cu conopidă.
A DOUA: (Scoţând cythara.): Vrei să-ţi cânt ceva, căpitane? Din păcate, nu ştiu decât Valsul măgarilor.
A TREIA: Nu pescuim? Ulise, fii te rog bun şi împrumută-mi o undiţă.
A PATRA: Domnule căpitan, vreţi să jucăm dame?
A CINCEA: Mai bine ne-ai învăţa să ne căţărăm pe catargul cel mare.
ULISE : Pe catargul cel mare ? Cu neputinţă.
A PATRA DOMNIŞOARĂ: De ce?
ULISE: Lemnăria e putredă, iar velele au făcut viermi.
A CINCEA DOMNIŞOARĂ: Scârţ! Înainte de venireanoastră puteai să faci o curăţenie generală.
ULISE: Într-adevăr, corabia mea nu-i prea frumoasă.
A TREIA DOMNIŞOARĂ: Parcă ar fi o coajă de nucă. De asta naufragiezi aşa des.
A PATRA: Aiurea, prostuţo! Toţi lupii de mare adevăraţi călătoresc cu asemenea vechituri. Află că pricina este alta: beţia vitezei.
A CINCEA: Suratelor, ar mai exista o explicaţie: statul la cârmă în stare de ebrietate.
ULISE: Cu coaja asta de nucă voi fi peste trei zile la pol.
PRIMA DOMNIŞOARĂ: Mai bine ai fi pornit în căutarea lânei de aur.
A DOUA: Numai la roata de tors îţi stă gândul, prostuţo.
A TREIA: Drumul spre pol nu trece oare pe lângă insula Naxos? Ar putea s-o ducă acasă pe Ariadna.
A PATRA: Ce vorbeşti, mititico? Să-şi otrăvească iar guvernanta cu praf de gândaci?
(Pauză prelungită.)
PRIMA DOMNIŞOARĂ: Nu ne întrebi ce mai face prinţesa?
ULISE : Într-adevăr, ce mai face micuţa prinţesă ?
A DOUA DOMNIŞOARĂ : N-ai nici o grijă, e pe aproape.
A TREIA: Crezi că ar fi acceptat să rămână în palatul lui Alcinou?
A PATRA: Desigur, mândria a împiedicat-o să se arate de la bun început.
A CINCEA:Bagă de seamă, prinţesa îţi pregăteşte o adevărată lovitură de teatru.
PRIMA: În curând o să fie aici.
A CINCEA: De asta spuneam că era bine dacă făceai o curăţenie generală.
A DOUA: I-am auzit paşii. Cred că e după colacul de funii, surato.
A TREIA: Ba după catarg, surdo. N-ai nici un pic de auz muzical.
A CINCEA : Acum trebuie să te leg la ochi cu eşarfa mea zmeurie.
A PATRA : O să jucaţi baba-oarba, poznaşule.
PRIMA: Ai înţeles? Când spun eu bâlbâbâc, porneşti în căutarea prinţesei, tăicuţule.
A DOUA: Şi dacă în locul prinţesei o să dea peste altă fecioară? Eu una n-am nici un chef să fiu strânsă în braţe de momâia asta bătrână.
A CINCEA (Legându-l pe Ulise la ochi.): Dacă ne ascundem în cala vaporului n-o să ne găsească niciodată, neghioabo.
ULISE : Băgaţi de seamă, cala e plină de şobolani.
A PATRA DOMNIŞOARĂ: Iar ai început cu morala?
A CINCEA: Ştim noi să ne ferim şi singure, căpitane.
A TREIA: Uite-l ce se mai umflă în pene. Parcă ar pleca militar.
A DOUA: Pe fecioria Dianei! L-aţi legat zdravăn la ochi?
A TREIA: Fii pe pace, micuţo, e orb ca o buturugă.
A PATRA: Atunci hai să ne ascundem.
A DOUA: Prinde-ne dacă poţi, marinarule!
A TREIA: Lupule de mare, pâs-pâs!
A CINCEA: Nu-i lup de mare, prostuţo, e un mişulică neputincios.
PRIMA: Atenţie! Unu-doi-trei – bâldâbâc!
A DOUA: Ieşi prin geamlâc!
A TREIA: Sări peste parmalâc!
A PATRA: Pleacă în hagealâc!
A CINCEA: Du-te la Isarlâc!
PRIMA: Ţelină!
A DOUA: Usturoi!
A TREIA: Conopidă!
A PATRA: Leuştean!
A CINCEA: Scufundare plăcută, domnule căpitan!
(Domnişoarele de onoare fug în toate părţile, dispărând în întuneric. Un timp Ulise încearcă să le urmărească cu mişcările nesigure ale unui orb. Tăcere apăsătoare.)
ULISE: Hei, nu mai e nimeni aici? Unde eşti, Bacis?
(O siluetă albă se desprinde din întuneric. E Nausicaa.)
NAUSICAA: Bine te-am găsit, căpitane.
ULISE: Tu eşti, prinţesă? Ai cam întârziat.
NAUSICAA: Ba dimpotrivă, vin tocmai la timp.
ULISE: Prinţesa e tot mai tânără şi tot mai frumoasă.
NAUSICAA: Ce-ai păţit la mână, Ulise?
ULISE : Fleacuri! O simplă muşcătură de şobolan.
NAUSICAA : După plecarea ta s-a stricat mai întâi pianina mecanică, apoi ceasul lui Alcinou.
ULISE : Ar trebui ca supuşii tatălui tău să termine cu idolatria şi să se apuce temeinic de meşteşuguri..
NAUSICAA : Ne-a mers prost, căpitane, am avut secetă, inundaţii, o epidemie de varicelă.
ULISE : Nici eu nu am cu ce să mă laud. Peţitorii mi-au dărâmat pivele de ulei şi au transformat fabrica de conserve în sală de biliard. Penelopa era tot mai cicălitoare, iar Telemac tot mai impertinent. Ce vrei, citiseră şi ei Odiseea.
NAUSICAA : Eu am crezut că o să te-ntorci în Insula Fericiţilor. Alcinou îţi păstrase postul de mare ceasornicar, în ciuda opoziţiei înverşunate a mătuşicii Arete.
ULISE: Noi, marinarii, nu prea obişnuim să naufragiem de două ori în acelaşi loc.
NAUSICAA: M-am gândit mult la tine, Ulise.
ULISE: Iar acum ai ajuns în urma lui Demodoc şi a domnişoarelor de onoare. (Pauză.) Şi eu m-am gândit uneori la prinţesă în nopţile lungi petrecute lângă roata timonei.
NAUSICAA: Vrei puţină tartă cu frişcă?
ULISE (Dispreţuitor.): Tartă cu frişcă? Poate prinţesa n-a aflat încă, prietenul ei, marinarul, o să ajungă peste trei zile la pol.
NAUSICAA: Nu peste trei zile, acum. Felicitări, Ulise, eşti în sfârşit un erou.
ULISE: Marinarii bătrâni spun că de acolo nu mai există întoarcere.
NAUSICAA: Nu-ţi fie teamă.
ULISE: O să mă doară?
NAUSICAA: Nu. Durează foarte puţin.
(Pauză prelungită. Rafale de vânt puternice zguduie corabia.)
ULISE: Avea dreptate cârmaciul. Începe furtuna.
NAUSICAA: N-ai trecut tu prin atâtea furtuni?
ULISE: Ar trebui să dau ordin să se dea jos velele.
NAUSICAA: Mai bine te-ai pregăti să-ţi primeşti oaspeţii, căpitane. Alcinou şi regina vor să te vadă.
ULISE: Cum? Sunt şi ei aici?
NAUSICAA: Doar în trecere. Îţi promit că nu vor zăbovi mult.
(În scenă e împins Alcinou, aşezat într-un scaun cu rotile. Lângă el, în picioare, regina. Acum e o bătrână scheletică şi cu lornionul la ochi. Vântul îi împăştie părul cărunt despletit.)
REGINA: Tu ai mai fost pe vreo corabie, Alcinou? Te întreb pentru că nu ştiu care-i babordul şi care tribordul.
ULISE: Fiţi bine veniţi, Majestăţile Voastre.
REGINA: Unde-i bompresul, Alcinou? Vreau să mă sprijin de bompres. (Privind prin lornion) Superbă furtună !
ULISE : Tocmai bună ca să ne ducem la fund. (Pauză.) Ce mai faci, Alcinou ?
ALCINOU : Ascoli – Catanzaro : zero la zero, pronostic ics. Tot n-aţi reparat cursa de şobolani?
(Din nou o rafală de vânt zguduie corabia.)
REGINA: Alcinou, vezi nuanţa aceea rară de ultramarin?
ALCINOU: Lazio – Roma: Zero la patru, pronostic doi.
(Rafale de vânt. Catargul se prăbuşeşte.)
ULISE: Ne ducem la fund! Hei, Agenor!
CÂRMACIUL: Am uitat să-ţi spun, căpitane, Agenor a murit acum o jumătate de oră. (Se întoarce cu faţa. E Elpenor.)
ULISE: Cum? Tu, Elpenor?
ELPENOR: Nu-ţi fie teamă, ţin zdravăn timona.
ULISE: Mi se pare că aţipisem. Unde-i prinţesa.?
NAUSICAA: Sunt aici, aşază-te lângă mine.
ULISE: Nu vezi că ne scufundăm?
NAUSICAA: Ai încredere în cârmaci, căpitane.
ULISE: Ehei, blestemata asta de mare!
NAUSICAA (Luându-i capul pe genunchi, foarte încet.): Dincolo de Maleea şi de Cythera, cale cam de două zile, trăiesc lotofagii, un neam ciudat de oameni ce se hrănesc cu o floare.
ULISE: Da, da, parcă am auzit.
NAUSICAA: O altă ţară ciudată e ţara ciclopilor, nişte oameni trufaşi care nu-şi îngrijesc ogoarele şi locuiesc în peşteri. (Pauză.) Îl mai ţii minte pe Polifem?
ULISE: Pe Polifem? Nu.
NAUSICAA: Încă şi mai departe, la sute şi sute de leghe, se întinde ţara Eoliei.
ULISE: Orşova staţionează.
NAUSICAA (Foarte încet şi foarte evocator, între cântec de leagăn şi bocet.): Domniţă, ori că eşti zeiţă, ori că eşti doar o fecioară de rând, eu te rog în genunchi…
ULISE: E-ne fa-ce ca-ca, Ri-ca fa-ce pi-pi.
NAUSICAA:…de eşti una dintre zeiţele din slavă, în frumuseţea şi în portul făpturii tale eu o văd pe Artemis, fiica lui Zeus.
(Ulise adoarme. Pauză prelungită.)
ELPENOR: A adormit. (Pauză.) Somn lin, căpitane.

Cortina