din jacques ellul – metamorfoza burghezului

1.Să-i dăm Cezarului ce i se cuvine! Să începem cu cel ce a suferit primul această “castrare anexativă”, cu creştinismul (a se vedea de exemplu Groethuysen, Gândirea burgheză). Am spus că burghezul a fost unul dintre primii anticreştini. Şi totuşi socialiştii i-au considerat pe drept cuvânt pe burghezi religioşi şi creştini şi au asociat lupta împotriva religiei cu lupta împotriva burgheziei. Ambele lucruri sunt exacte. Este evident că orice formă de creştinism este esenţialmente antiburgheză.

Pretenţia de a revela adevărul, proclamarea căderii omului, incognoscibilitatea lui Dumnezeu, intervenţia explozivă a  acestui Dumnezeu în istorie, riscul absolut al credinţei, mântuirea care vine de la evrei, mântuirea care vine de la un condamnat la moarte, dispreţul faţă de bani şi faţă de fericire, justificarea atribuită prin graţie… aş putea să reiau tot catehismul – toate acestea sunt contrare în raport cu ceea ce gândeşte, crede, doreşte sau creează burghezul. Şi totuşi burghezul se proclamă creştin. El a anexat creştinismul. Creştinismul este un apanaj al burgheziei. Ce-a făcut din el în cursul secolului Al XIX-lea? O religie, un spiritualism, o morală. Burghezul a dezintegrat ceea ce era intim sudat. A adus la nivelul omului ceea ce era transcendent; omul are nişte nevoi religioase, aşadar e suficient să fabrici, pornind de la un fenomen (care poate fi calificat de asemenea ca religios) o satifacere a acestor nevoi. Este suficient să araţi că mişcarea nu mai este ceea ce coboară de la un Dumnezeu transcendent, printr-un act imprevizil de graţie al acestui Dumnezeu, ci o mişcare care de la om, foarte activ în înfăptuirile sale, în liturghia sa, în pietatea sa, în teologia sa, spre un Dumnezeu imobil, tăcut, închis în cerul său (sau la fel de bine în zilele noastre în “profunzimea” dragului episcop Robinson – ceea ce e acelaşi lucru) ca într-un ambalaj bine făcut şi gata să fie expediat. Creştinismul a devenit religie, făptuire a omului, creaţie a omului, serviciu în slujba omului şi din acest moment poate fi remaniat în conformitate cu nevoile omului. Credinţa se şterge – la ce bun? Să păstrăm din creştinism ceea ce are pozitiv. Morala – foarte utilă morala – şi, în cele din urmă, se pare că acest creştinism poate da naştere, cu condiţia unei morale complete şi foarte eficace, cu condiţia de a transforma mişcarea vieţii întru credinţă în principii, reguli, precepte, ordine şi comandamente. Dumnezeu va fi păstrat în calitate de garant şi de izvor al moralei. E cu atât mai uşor să faci ca preceptele să fie ascultate dacă sunt condimentate cu nişte sancţiuni nevăzute, eterne, vagi şi totale. Cu atât mai bine! Mai este nevoie de un Dumnezeu-jandarm şi pedepsitor! Dar pentru a menţine această ordine, creştinismul, redus la dimensiunile unei morale şi ale unui serviciu, trebuie expurgat de tot ce e scandalos. Burghezul are o frică teribilă de scandal. Orice, numai asta nu, căci scandalul face obiectele, fiinţele, situaţiile inutilizabile; el separă riguros ceea ce este de ceea ce nu este viu. Să excludem din creştinism tot ce e scandalos: miracolele sau Învierea. Această taumaturgie este, evident, absurdă şi inutilă. Ea face creştinismul greu acceptabil de către omul modern. Şi nu îi adaugă nimic. Creştinismul trebuie să fie un sistem înţelept, raţional, ordonat. Cu această condiţie, poate deservi bine. Să facem din aceste istorii spiritualism sau imagini; căci spiritualismul e excelent, înnobilează omul, îl întoarce spre lucrurile elevate. Asta este foarte important, atunci când îţi petreci viaţa în mocirla scârboasă a afacerilor şi a traficurilor. Un colţ de cer albastru şi puţin ideal sunt necesare pentru a restabili echilibrul – echilibru moral, echilibru nervos, echilibru psihic. Asigurându-ţi acest colţ de cer albastru, poţi dormi liniştit. Dar un colţ, nu mai mult – nu trebuie mai cu seamă să ne dedăm exagerărilor sau iraţionalului. A pretinde, de exemplu, că trebuie să aplici Predica de pe Munte în litera ei… să-ţi dăruieşti toate bunurile – ar însemna să cădem în ridicol, în exagerare… aici e vorba, desigur, doar de nişte imagini. De altfel, dacă am pune în practică toate acestea, viaţa socială ar deveni total incoerentă, anarhică, şi n-am fi mai avansaţi cu nimic după aceea.  Cu atât mai mult cu cât ca să ne ajutăm cu adevărat unii pe alţii pe faţa pământului e nevoie de ordine, nu-i aşa? Iar Dumnezeu este Dumnezeul oridinii. Este Marele Orologier, bun şi el pentru a explica pentru moment ceea ce deocamdată e inexplicabil, dar se înţelege că acest obiect-Dumnezeu, gonflabil sau degonflabil după voia noastră, în funcţie de necesităţile momentului, trebuie să-şi cedeze locul de îndată ce o explicaţie raţională ne va permitesă înţelegem ceea ce înainte era obscur. Dar acest raţionalism burghez nu exclude spiritualismul: dimpotrivă, îl include. Doar să eliminăm din creştinism partea de scandal, de exemplu ideea că omul e păcătos. Ce viziune ciudată despre om!  Se înţelege de la sine că omul nu e bun în totalitate. Dar e nefiresc să săvârşească răul. Omul este făcut pentru a fătui binele. El este bun în realitate, i se întâmplă numai accidental să comită fapte reprobabile. Ceea ce creştinismul înţelege prin vocabula de “păcat” este tocmai acest accidental

2. Am ajuns şi la cel mai bun de gură dintre toţi: intelectualul, artistul – prin tradiţie antiburghez. Noi scoatem strigăte de admiraţie vizavi de antiburghezismul Beattleşilor, a beatnicilor, a teatrului lui Albee şi tutti quanti. Nu e un lucru nou. Să ne reamintim că de la apariţia burgheziei în calitate de clasă, artistul s-a ridicat împotriva Nenorocitului. Romanticii au fost – trebuie s-o reamintim – antiburghezi. Marea perioadă a Fovilor, ilustrată de Daumier, arăta convingător opoziţia dintre geniul (deja cu plete) şi burghezul ( cu pălărie înaltă). Apoi a venit vremea Blestemaţilor. Să notăm diferenţa: Fovii agresează, mugesc, se bat pentru Hernani. Au pretenţia să dărâme coloanele templului burghez. Blestemaţii se dau la margine. Se văd respinşi de societate. Lumea nu îi vrea pentru că spun lucruri înspăimântătoare. Pictează pânze periculoase. Dar aceşti Blestemaţi se mărginesc să scuipe pe lume, nu mai vor s-o cunoască. Se retrag din ea şi pactizează cu întunecatele puteri nocturne ale sufletului, ale societăţii, ale abisului – cum ar spune marele Victor. Atitudine deja regresivă. Apoi vine a treia etapă a aceleiaşi opoziţii: suprarealismul, dadaismul, automatismul, taşismul. Nenumărate. Şi este de fapt o nouă retragere. Vor s-o rupă cu lumea burgheză. Nu e destul să fii exclus, trebuie să excluzi, să devii incomprehensibil pentru burghez. Îl sileşti pe acesta să-şi recunoască prostia, pentru că se distrează în faţa a ceea ce produce acest artist, care cunoaşte – el, artistul – importanţa fundamentală a operei sale. Dar burghezul nu poate să înţeleagă sau să simtă nimic. El e omul realului. Dacă este azvârlit în suprareal e pierdut. Cu atât mai bine pentru el. Dar această ruptură nu-l nelinişteşte deloc pe burghez, ea nu reprezintă decât o simplă închidere a intelectualului, a artistului într-un ghetou pe care şi-l construieşte cu grijă el singur – cu senina inconştienţă de a ignora că tocmai asta aştepta burghezul de o sută de ani. Bufonul a devenit în cele din urmă bufon. Dar se crede şeful unei teribile conspiraţii, căreia regele nu-i va supravieţui.

În prezenţa acestui permanent refuz al societăţii secolului al XIX-lea, care a fost aşadar reacţia burgheziei? Să consemnăm – pentru a ţine minte  şi pentru a nu mai reveni – atitudinea cea mai simplă: adeziunea.Trebuie să reamintim tot timpul că anarho-intelectualii au trăit pe seama clientelei lor burgheze.  Unii au trăit prost, alţii – chiar dintre cei mai revoltaţi – n-au dus-o prea rău. Meschin argument – ştiu, dar pictorii şi poeţii blestemaţi n-au fost toţi chiar aşa blestemaţi. Şi-au avut clientela burgheză fidelă şi, chiar dacă n-au reuşit să adune averile extraordinare ale pictorilor revoluţionari de astăzi, au putut să trăiască. Mulţi dintre ei n-au fost săraci de la început şi proveneau din medii burgheze. Au fost de altfel recunoscuţi cât se poate de oficial, iar la Expoziţia Universală din 1889 au fost admise şi prezentate opere de Rousseau, de Daumier, de Manet, de Monet, de Cézanne, de Pissaro… A existat aşadar un perfect amalgam între aceşti pictori antiburghezi şi cea mai burgheză dintre toate manifestările. Ce fantasmagoric e să scrii că “în cea mai mare parte a epocii burgheze… artistul a preferat să se înstrăineze de comunitate în loc să se înstrăineze de sine.” (P. Rahv, citat de Mills, op. cit. p 154) Aceasta este viziunea romantică şi glorioasă, dar am văzut că realitatea era foarte diferită. Cu siguranţă, intelectualii şi artiştii se pretind aşa, proclamă că refuză valorile societăţii pentru a-şi asigura o formă de independenţă şi că sunt într-o stare de revoltă permanentă faţă de utilitarism şi conformism. Dar erau deja contaminaţi de conformism şi au fost absorbiţi destul de uşor. E foarte exact că burghezia resimţea puternic această opoziţie. Care a fost atunci reacţia ei? Cred că esenţialul constă în inventarea noţiunii de cultură. Înainte de începutul secolului al XIX-lea, nu se ştia ce ar putea să fie cultura. Avem de a face aici cu o creaţie tipic burgheză, ce caracterizează o anumită viziune, o anumită concepţie asupra vieţii intelectuale şi artistice şi a raporturilor sale cu societatea. Cred că această prodigiosă invenţie a noţiunii de cultură corespunde cu două mari fenomene: pe de o parte, separarea domeniului intelectual şi artistic de viaţă, iar pe altă parte, desemnificarea operei. Primul act este simplu: coresunde cu conceţia de viaţă burgheză. Există lucrurile serioase: banii, activitatea economică, afacerile, organizarea societăţii şi, secundar, ştiinţa. Şi există lucrurile superflue: arta, gândirea. Ele sunt desigur agreabile, e nevoie de ele, sunt utile în societate, iar burghezul, om cultivat, ar fi ultimul care să critice arta. Ţine la ea, e cea mai frumoasă podoabă a coroanei sale. Dar ţine la ea exact ca la o podoabă, ca la o coroană. Nu-şi pune coroana ca să meargă la birou, ci ca să meargă la bal. Fireşte, există gândirea, creaţia frumosului, plăcerea pe care o produce opera – dar acesta e un domeniu ineficace. Partea serioasă a vieţii e în altă parte: în eficacitatea acţiunii.

Separarea actului de gândire este, în acelaşi timp, una din cheile creării noţiunii de cultură şi stă la baza noii situaţii a operei de artă. De atunci totul serveşte la înfrumuseţarea vieţii. După ce baza economică este constituită, poţi să te consacri culturii. Tabloul nu mai este frescă, ci miniatură. Activitatea intelectuală şi artistică devine culmea rafinamentului concedat de bogăţia care, doar ea singură, permite accesul la cultură. Burghezul consideră opera de artă drept un divertisment sau un lux. Diverisment: se merge la teatru, dar asta vrea să spună că teatrul trebuie să ne distreze, sau să ne facă să “gândim” – ceea ce e acelaşi lucru. Fie că e vorba de comedia de bulevard sau de drama socială sau de piesa cu teză teatrul nu este decât teatru (şi, în ciuda pretenţiilor sale actuale, aceasta este şi astăzi părerea predominantă), adică un divertisment agreabil, care n-are nimic de a face cu viaţa. Pot fi reprezentate şi drame realiste. Ele nu înfăţişează ceea ce trăieşte şi cunoaşte burghezul. Cât despre piesele metafizice moderne, ele sunt atât de excesive încât burghezul simte un gâdilici plăcut al sensibilităţii sale, care îl distrage de la monotonia cenuşie a vieţii cotidiene. Nu văd nicio deosebire între perspectiva burghezului asupra unei piese de Meilhac-Halévy şi a uneia de Genêt sau Albee. Teatrul e divertisment, iar arta semn de lux. Îţi construieşti o casă cu un mare arhitect, dacă e posibil de avangardă. Cumperi tablourile celui mai blestemat dintre pictori,  e un bun plasament – iar acesta este semnul reuşitei. Poţi plăti opera de artă doar pentru că ai acumulat un număr respectabil de milioane. Dar burghezul e liberal, ceea ce vrea să spună că toate formele de artă sunt susceptibile să-l intereseze., el poate accepta orice din partea artistului (lăsându-i-se, încă o dată, un timp pentru asimilare). Ce eroare să scrii, ca Ponente (Ponente, Structurile lumii moderne, 1850-1900, 1965) că există pe de o parte, o societate care pretinde conformismul pictural, refuză complicaţiile, şi cere ca arta să reflecte ceea ce este, cu Bonnet de exemplu, iar, pe de altă parte, o artă, de exemplu impresionismul, care refuză valorile acestei societăţi, monumentalul, orgoliosul, retoricul şi care pune capăt eleganţelor în profitul maselor umilite. E foarte frumos, dar asta nu înseamnă nimic. Nu e decât un clişeu. Masele umilite au intrat în patrimoniul burgheziei, iar această pictură care refuză valorile societăţii a devenit ea însăşi o valoare a acestei societăţi.