4. Burghezul a avut întotdeauna vocaţia de a fi un personaj grotesc. Tot ce parvine de la el, provoacă râsul. El este sperietoarea obsedantă, dar doar caraghioasă a unei societăţi. Grimasa lui e de neplătit. Este mereu încornoratul păcălitul, imbecilul. Tradiţia teatrală îl oglindeşte cu fidelitate. Deja în fabliau-urile şi povestirile Evului Mediu, burghezul este fricosul care se ascunde în spatele tejghelei sale ori de câte ori apare o spadă, pântecosul care se lasă tîlhărit de maleficii golitori de pungi, omul liniştit care îşi varsă oala de noapte peste scandalagiii care îi tulbură somnul.

Pierde mereu, e mereu escrocat, mereu dat la o parte. Inutil să-i mai amintesc pe Molière şi pe Beaumarchais. Moşneagul e un burghez şi chiar grăsanul care îţi oferă trataţii se dovedeşte neputincios în faţa lui Figaro. Cazul acesta este întru totul semnificativ, căci grăsanul e un personaj redutabil. El este unul dintre inventatorii noilor forme economice, el tratează cu regale, sugrumă statul el însuşi. Dar în dragoste, în jocurile lui Figaro, el nu este decât un personaj grotesc. Şi apare o linie întreagă, linia lui Baliveau al lui Diderot, care bea bine, mănâncă bine, doarme bine, tine peroraţii şi predici, apoi cea a lui Joseph Prud’homme,a lui Bouvard şi Pécuchet, a lui Fenouillard, a lui moş Supă. Trăind grotesc şi groteşti în desenele lui Daumier, Dubout, Bellus…

De data aceasta, raporturile lui cu femeia sunt altele. Aici conduce femeia. Bobonne ia căpestrele guvernării din mâinile lui Fenouillard ori de câte ori se iveşte o afacere avantajoasă. Personajul grotesc e dus de nas într-un fel sau altul, femeia este cea care trage de sforile lui Pantin. Şi chiar dacă ea nu poartă pantaloni, îl ridiculizează într-o altă manieră, îl batjocoreşte, îl înşeală, îl minte. Degeaba a fost Bovary un spirit ştiinţific, reprezentând ideile veacului său, doamna Bovary rămâne protagonista. În mijlocul acestei burghezii, adevăratul centru de interes este femeia.

Permanentă vocaţie a burghezului. Inutil să spui că toate acestea sunt literatură şi să explici râsul pe care îl provoacă prin teama faţă de el – această specie de monstru care face să tremure societatea şi care este luat în derâdere, fiindcă nu există ceva mai bun de făcut. Societatea se răzbună întotdeauna pe cei puternici. Teatrul, desenele ne oferă nu nişte invenţii caraghioase, ci o descriere exactă. Burghezul poate fi şi aşa. Poate fi şi acest personaj grotesc. Râsul izbucneşte pentru că îl cunoaştem şi recunoaştem. Ca în dialogurile de viaţă cotidiană din piesele lui Ionesco. Ceea ce mi se pare într-adevăr caracteristic este că în asemenea scrieri comicul nu survine atât din situaţiile în care se găseşte burghezul, cât mai ales din acesta însuşi. Ridicolul izbucneşte din cauza distanţei între ceea ce se pretinde burghezul şi ceea ce vedem că este efectiv. Dacă burghezul lui Dubout n-ar purta un joben, nici un fals guler tare ar fi infinit mai puţin grotesc. Dacă burghezul lui Bellus nu s-ar pretinde new look nu ne-ar uimi. Această distanţă este o caracteristică a burghezului.

Excelentul dicţionar  Robert nu reţine decât acest aspect al burghezului –ceea ce este cât se poate de semnificativ. Ce citeşti în coloanele lui în dreptul acestui cuvânt? ,,Persoană care gândeşte josnic’’.,,Persoană cu puţin gust, lipsită de interes pentru artă şi literatură’’. A avea un aer burghez? ,,A fi vulgar’’ Idei burgheze? ,,Idei depăşite, conservatoare’’. A te îmburghezi? ,,A fi deposedat de orice măreţie’’ Este aproape tot ce reţine dicţionarul Robert legat de burghez, după definiţia istorică a acestuia şi remarca neglijentă potrivit căreia ,,burghezul nu exercită niciodată o îndeletnicire manuală şi are de obicei o situaţie materială prosperă’’. În ceea ce priveşte alegerea citatelor, acestea sunt în spiritul prezentării. Se reaminteşte sloganul lui Flaubert: ,,Numesc burghez pe oricine gândeşte josnic’’ ca şi comentariul lui Gide: ,,Puţin îmi pasă de clasele sociale, pot să existe burghezi atât printre nobili, cât şi printre muncitori sau sărmani. Îl recunosc pe burghez nu după costumul sau nivelul său social, ci după nivelul gândirii lui. Burghezul urăşte gratuitul, dezinteresatul. Urăşte toate lucrurile la care nu se poate ridica pentru a le înţelege’’. Iată-l împotolit într-o eternitate dicţionarială!

Personajul nostru grotesc este sentenţios, pentru că aparţine secolului raţiunii, al cunoaşterii, al certitudinilor; el decretează adevărul în formule definitive, reasamblând raţionalismul modern şi înţelepciunea popoarelor. Doar că sentinţele sale, asupra cărora îşi exersează gândirea, îl instalează de îndată în contradicţii din care nu poate ieşi decât prin nişte sentinţe contrarii – aşa cum a observat Flaubert. Căci el nu ştie, efectiv, ce a spus în aceste sentinţe. ,,Când toate opreliştile sunt depăşite, nu mai există limite’’. Dar el are nevoie de sentinţe, oricare ar fi acestea, pentru că trăieşte în secolul spiritului critic, al sitei raţionaliste şi al formulării legilor – şi este un om al veacului său, el l-a făcut. Pentru el raţionalismul îşi găseşte expresia sub forma bunului-simţ. Dar grotescul apare imediat, căci bunul-simţ nu mai constituie măsura lumii proaspăt edificate. Burghezul face multe, dar este incapabil să exprime ceva, deşi are pretenţia de a exprima tot. Instrumentele lui intelectuale sunt dintre cele mai rudimentare. Dar cum se ştie luat de vânt, de progres, se apucă – precum Bouvard şi Pécuchet – să înveţe tot ce epoca sa îi oferă spre învăţătură. Dar învaţă de o asemenea manieră încât ceea ce înţelege îl duce inevitabil către grotesc. Bouvard şi Pécuchet fac un periplu al tuturor cunoştinţelor şi pot să concluzioneze de fiecare dată contradictoriu, la fel de profund de stupid atunci când i  se ataşează religiei ca şi atunci când, printr-o schimbare de direcţie bine gândită, se răzvrătesc şi devin anticreştini. Dar ei trebuie să formuleze mereu sentinţe definitive, al căror conţinut nu e niciodată altceva decât redundanţă, iar grotescul survine din nou: pentru că acest conţinut este de fapt absenţă a conţinutului.

Burghezul grotesc rămâne un personaj tulburător, căci este tipul veacului său (şi al nostru!) care apucă şi încorporează tot ce e nou. E incorect să fie considerat un reacţionar şi un retrograd. Dimpotrivă. Burghezul este totdeauna de partea inovatorilor, a speculaţiilor originale, a inventatorilor. Îi adoră pe savant şi pe inginer. Dar degradează şi banalizează tot ce îi intră în stăpânire. Introduce o inocentă vulgaritate în toate ideile şi în toate formele de artă – în privinţa asta este teribil. Pentru el, orice căutare e bună. Desigur, la început spune în faţa lui Picasso: ,,Ce idioţenie! Asta nu reprezintă nimic! Cum să pui doi ochi de aceeaşi pare a nasului?’’. Dar trebuie să ţineţi cont de tenacitatea burghezului. El nu dă niciodată înapoi din faţa unui obstacol. La fel ca şi rinocerul, el se năpusteşte şi se tot năpusteşte, ia totul în coarne, are răbdarea, încăpăţânarea şi bunăvoinţa tuturor mediocrilor. Este perseverent. Bouvard şi Pécuchet îşi reîncep povestea la nesfârşit, o poveste care nu este altceva decât Ecleziastul mediocrilor. Şi după o vreme va vorbi despre Picasso ca oricare altul. Şi, bineînţeles, îi va cumpăra tablourile: e o afacere bună. Dar acel Picasso care a intrat în mâinile lui nu mai are nimic de a face cu geniul. Este limitat, banalizat, acoperit cu un strat gros de bun-simţ. În urma personajului grotesc nu mai rămâne nimic. În asta constă puterea lui, care nu e deloc inocentă. E adevărat că, într-o oarecare măsură, are ,,ideile lui’’ despre artă, pe care Zola le-a definit foarte bine: ,,o operă de artă este un lucru suav, care mişcă inimile într-o manieră dulce şi înfricoşătoare’’. Acest imediat al emoţiei compensează incapacitatea gândirii, distanţa pe care o ia în raport cu realul – iar realul trebuie regăsit undeva! Burghezului îi plac dulcele, drăguţul, iar această dispoziţie va duce la apariţia celebrului stil Nouille, imortalizat prin maşina de cusut şi prin gurile de metrou. E suficient să le analizăm un moment pentru a înţelege grotescul burghez, alcătuit din simboluri care nu îndrăznesc să fie simboluri, din refuzul oricărui risc, din incapacitatea de a admite că lucrurile sunt ceea ce sunt. Trebuie create nişte aparenţe şi adăugat unu la sută estetic în tot ce se realizează. Stil uimitor, care posedă flexibilitatea unei coloane vertebrale  devertebrate, aşa cum este şi acest om, ce nu se situează nicăieri, deşi are propriile sale principii. Dar, înainte de toate, chiar dacă aceste sentinţe sunt juste, el nu-şi asumă niciodată riscul de a fi tranşant în vreo privinţă oarecare.  Aceasta îi lipseşte spiritului critic al epocii noastre. Evidenţele nu sunt niciodată îndeajuns. Trebuie evitate cu orice preţ severitatea, punerea în chestiune, conflictul. Iar prezenţa morţii trebuie transfigurată într-o ceremonie, cu ajutorul pompelor funebre.

Doar tinerii se pot mira că dragostea este o afacere; burghezul grotesc are o prodigioasă capacitate de clasificare, de analiză, de despicare a firului în patru. Există căsătoria – ea se bazează pe calcul, se pune la cale, serveşte la ceva: nişte copii, o situaţie. Există nebuniile tinereţii – tinereţea trebuie trăită –iar frumoasa vreme a studenţiei  este făcută tocmai pentru aşa ceva. Există adulterul –pentru a se repauza de căsătorie – dar acesta se organizează de asemenea, îşi are timpul, locul şi preţul său. Există erotismul: burghezul n-are fireşte nimic împotriva lui – dar cu condiţia să rămână acolo unde-i e locul – mărşăluitorul bătrân are nevoie de ceva bobocei. Un catalog alcătuit mereu cu seriozitate. Ca să ştii unde mergi. Cât despre dragoste, aceasta rămâne pentru romane, şi nu trebuie să iasă de acolo. Burghezul grotesc explodează atunci când aceasta iese din cărţi şi vine, neaşteptată şi lipsită de noimă, să tulbure situaţiile stabile şi clasificările liniştitoare, pe care se întemeiază viaţa asta cu adevărat. Burghezul ne apare grotesc pentru că este întotdeauna asemănător cu acela ce se luptă cu o hârtie de muşte, pe care nu ştie nici s-o atârne, nici s-o reînfăşoare. El pune stăpânire pe obiecte, pe situaţii, pe existenţă şi începe să facă ordine, să clasifice, să treacă în revistă, până când toate acestea îi explodează iarăşi în nas. Dar o va lua de la început. Acest sedentar ce se teme atât de tare de risc se plasează de unul singur în toate situațiile primejdioase. Nu le bagă în seamă. Este atât de preocupat de el însuşi încât nu ştie cât este de caraghios şi nu ştie niciodată când se râde de el. Nu ia niciodată cunoştinţă de asta, pentru că are o conştiinţă de sine mai presus de orice dovadă.

Ştie că este o persoană. Burghezul are oroare de anonimat. Se consideră diferit, unic şi de asta are grijă să se îmbrace ca toată lumea, să gândească precum ziarul lui, să urmeze cu stricteţe moda în toate privinţele, să debiteze adevăruri care sunt nişte locuri comune, să creadă în ştiinţă şi să se schimbe odată cu regimurile. Nimic nu-l dezgustă mai tare decât colectivismul, uniformizarea, revoluţia industria, furnicile albastre şi de asta îşi ia, evident, automobilul duminica pentru a face un mic tur pe la marginile oraşului, absolut singur în mijlocul unei cozi şi în buna tovărăşie a încă 700 000 de parizieni. Este o persoană, are o conştiinţă foarte vie a persoanei sale. Are un suflet. O ştie prea bine – şi de aici rezultă comicul său – deci nu poate fi în teorie decât spiritualist, personalist, umanist – şi e minunat să-l vezi cum îşi pune în practică principiile. Trebuie să se afirme, dar preferă de obicei să o facă prin nişte persoane intermediare. Şi cum riscă de asemenea să se simtă uneori sărac şi lipsit de mijloace (căci, în sfârşit, acest suflet nu a fost descoperit niciodată de vreun scalpel, frază care îi place la nebunie), îşi asigură persoana, şi-o garantează, şi-o exprimă cu ajutorul obiectelor. Eu cred că, în această privinţă, celebra analiză a lui Marx (cu cât ai mai mult eşti mai puţin etc) este inexactă; nu creşterea avuţiei face să se diminueze fiinţa burghezului, ci lipsa lui de fiinţă, dorinţa lui de a-şi asigura o fiinţă, îl lansează spre o acumulare de avuţie. Puţin importă de altfel calitatea acestei avuţii. Mă gândesc la faimosul desen al lui Brüler ,,O barbă frumoasă”. Un burghez impunător, cu burta înainte, care se oferă admiraţiei mulţimilor, plin de sine, cu o ipocrizie solemnă, şi toate acestea doar deoarece are o splendidă barbă, croită cu meşteşug, pieptănată, oferită spre contemplare. El este prin barba lui, trăieşte prin ea, în ea. Este barba lui. (Întrebare: oare excelenţii noştri Beatles, beatnicks etc sunt altceva decât pletele lor?). Graţie ei s-a asigurat că există, că are o personalitate, un suflet, iar grotescul izbucneşte din nou din contrastul între pretenţii (sufletul nemuritor!) şi realitatea trăită: cea care îi dă suflet e barba. Mereu asemănător cu el însuşi, acest burghez va fi o persoană graţie unui Rolleiflex, unui Packard, sau, la un alt nivel, mai modest, graţie unui TV şi a confortului ultramodern a unui F3 personalizat. Astfel, omul acesta, atât de remarcabil prin acţiunile sale, abile şi eficace, devine ridicol în fiecare situaţie din viaţă, grotesc prin gândire, grotesc prin el însuşi, prin fiinţa lui

5. Liberală, această cultură implică absenţa limitelor şi a frontierelor; totul devine posibil în egală măsură. De fapt, burghezul admite foarte bine fantezia, irealul, ilimitatul în artă şi literatură, pentru că acestea nu sunt serioase. El gustă cu plăcere chiar şi o anumită indecenţă, într-o epocă mai moralizantă decât oricare.

Liberală, această cultură este obligatoriu subiectivă, cultură a unei emoţii, a unui sentiment, a unei impresii, iar în felul acesta burghezul însuşi este cel care deschide drumul impresionismului. Acesta chiar îl aranjează, oricât de antiburghezi se proclamă aceşti artişti; într-adevăr acest subiectivism exacerbat al culturii dovedeşte, prin el însuşi, că nu pot fi puse în discuţie caracterul obiectiv al banului şi al economiei burgheze.

Totuşi, a existat un conflict? Cu siguranţă. Atunci, în ce constă el? Dacă lăsam la o parte scurta perioadă de adaptare, conflictul rezidă unicamente în faptul că artistul are pretenţia unui fundament serios, consideră că arta este singurul lucru important, că aici e esenţialul. În timp ce burghezul se situează la nivelul luxului, face să intre gândirea şi arta în categoriile bunăstării şi ale superfluului. Dar pentru burghez a existat o posibilitate de rezolvare a conflictului: cultura. Începând din momentul când  intelectualii şi artiştii au acceptat (şi au făcut-o foarte devreme toţi, fără să observe capcana) să intre pe terenul culturii, au fost pierduţi. Cultura era totodată cordonul sanitar care permitea izolarea unui grup social special (intelectualii şi artiştii) şi dezamorsarea  care permitea evacuarea seriozităţii din creaţie. Or, creatorii de cultură au acţionat ca un singur om; au acceptat să devină un mediu special, au locuit în nişte cartiere separate, au format un grup social izolat de celelalte. Au intrat în schema pe care o propunea societatea burgheză: şi-au vândut operele publicului şi au creat pentru a vinde. Au acceptat jocul luxului şi al superfluului, acceptând că adevărata consacrare estetică este de natură pecuniară;  s-au integrat în societatea în care totul se evaluează în bani. Ei au năzuit spre o artă cu atât mai pură şi mai totală şi mai agresivă şi mai antisocială cu cât societatea li se părea mai crudă şi, plecând de aici, au separat primii arta şi gândirea de viaţă. Au creat propriul lor ghetou. Au jucat exact rolul pe care li-l desemnase burghezia şi pe care aceasta îl aştepta din partea lor. Ponente descrie bine acest fenomen: “Creaţia nu mai are un scop demonstrativ sau didactic, nu mai vrea să educe… E vorba de un fenomen social autonom… care prin simpla lui existenţă îşi găseşte în el însuşi obiectul şi semnificaţia”. Trebuie puse în opoziţie, pe de o parte, “o clasă conducătoare conservatoare cu alaiul ei de pseudo-artişti… pe de altă parte lumea artei, care îşi revendică autonomia”. Este exact ceea ce dorea burghezul. O lume a artelor care nu oferă decât divertismente (chiar dacă din punct de vedere strict interior artistul socoteşte că opera lui este vitală!) şi izolarea artistului nu permite decât instituirea unui singur tip de relaţie între lumea lui şi cea a burghezului: relaţia comercială, tocmai aceea prin care artistul e integrat. Dar deja afirmaţia lui Ponente permite să se vadă şi celălalt aspect al asimilării “creatorului” de către burghez. Acesta, burghezul, creează muzeul, dezvoltă bibliotecile. Nu voi relua dezvoltările lui Malraux cu privire la muzeu. Voi reaminti doar că s-a făcut un mare efort pentru a se retrage opera de artă din mediul ei natural, acela pentru care era făcută, şi de a o îngrămădi în nişte săli anonime. În acelaşi fel, în urma aceluiaşi proces, cartea a încetat să fie elementul unui ansamblu personalizat pentru a deveni a milioana parte a unei posibile documentări. Ce vrea să spună asta? Simplu, că opera de artă a devenit spectacol, iar cartea a devenit opinie.Pe de-o parte, expoziţia. Defilez, înregistrez nenumărate imagini, uneori mă opresc, dar sunt solicitat de atâtea şi atâtea altele. Să meditez? Hai să fim serioşi! M-aş lipsi de tot restul şi apoi, în măsura în care acest tablou, aceste fragmente de sculptură sunt în afara cadrului lor de viaţă, nu mai sunt decât un bloc de piatră eratic ajuns din întâmplare în mijlocul unei câmpii. De cealaltă parte, bibliografia. În legătură cu un subiect, trebuie să iau toţi autorii. Există opinia domnului Rousseau şi a domnului Duguit. Este foarte interesant. Compun, amestec. Îmi iau informaţiile din toate părţile. Fireşte, este foarte curios să-l compari pe domnul Saint-John Perse cu domnul Michaux. Dar să mergi mai departe? Ştiţi foarte bine că nu există un mai departe. Căci e important de înţeles că opera de artă nu mai are semnificaţie. Ascult Bach şi nu văd de ce ar trebui să resimt angoasa crucificării sau bucuria mântuirii. Messa în si, Recviemul lui Mozart? Muzică, muzică înainte de toate. Dacă veţi sugera cu timiditate că acestea au poate totuşi un sens, chiar creştin, se vor uita de îndată la dumneavoastră urât. Cine? Burghezul fireşte. Dar şi artistul.  Un portal romanic este o formă estetică, iar Panateenele sau un fetiş polinezian – sculptură. Marea problemă a burgheziei, pentru a ajunge la absorbirea artei, a fost să separe opera de propriul ei sens – de fapt să o facă nesemnificativă, iar artiştii au acţionat ca un singur om şi în această direcţie. Ei au produs opere care nu trimiteau decât la ele însele şi erau valoroase prin ele însele. Era tocmai ce aştepta burghezul şi chiar începuse, despărţind opera de semnificaţia ei anterioară. L-a smuls din cuie pe Rembrandt şi l-a transformat într-un pur spectacol – că Rembrandt a vrut să dea o mărturie a credinţei sale asta îl priveşte – eu doar mă uit la el şi asta e tot.