Într-un budoar de bărbaţi, adică într-un fumoar elegant care aducea puţin şi a tripou, patru bărbaţi beau şi fumau; nu ştiu exact dacă erau tineri sau bătrâni, frumoşi sau urâţi, dar, bătrâni sau tineri, posedau acea distincţie nu greu de recunoscut, de veterani ai plăcerii, acel indescriptibil nu ştiu ce, acea tristeţe rece şi batjocoritoare, care spune limpede: ,,Ne-am trăit viaţa şi căutăm ceva demn de iubit şi de respectat”.

Unul din ei aduse vorba despre femei. Ar fi fost mai înţelept să nu vorbească de asta; dar există oameni de spirit care, după ce au băut, nu dispreţuiesc conversaţiile banale. Atunci lumea îl ascultă pe cel care vorbeşte ca şi cum ar asculta nişte muzică de dans.

,,Toţi bărbaţii – spune acesta –au avut vârsta lui Chérubin . Este epoca în care – în lipsa Driadelor – îmbrăţişezi fără dezgust trunchiurile stejarilor. Aceasta e treapta cea dintâi a amorului. Pe treapta a doua, deja începi să alegi. A putea delibera constituie deja un pas înapoi. Atunci se întâmplă să cauţi în mod hotărât frumuseţea. În ce mă priveşte, domnilor, eu mă fălesc că am atins de multă vreme perioada climaterică a treptei a treia, când frumuseţea în sine nu se dovedeşte îndeajuns, dacă nu este condimentată cu parfumuri, podoabe, şi aşa mai departe. Sunt chiar gata să mărturisesc să aspir uneori la bucuria necunoscută a perioadei a patra, unde cred că domneşte calmul deplin. Dar eu am fost toată viaţa, cu excepţia vârstei lui Chéruin, mai sensibil decât alţii la sâcâitoarea prostie a femeilor, la enervanta lor mediocritate. Ceea ce-mi place cel mai mult la animale este candoarea lor. Apreciaţi aşadar singuri cât de tare m-a scos din fire ultima mea metresă.

Este bastarda unui prinţ, frumoasă, fireşte, altminteri de ce m-aş fi încurcat cu ea? Această mare calitate este însă umbrită de o ambiţie sfruntată şi nelalocul ei. Era o femeie care voia mereu să facă pe bărbatul. ,,Nu eşti bărbat! Ah, dacă aş fi bărbat! Dintre noi doi, eu sunt bărbatul de fapt!’’ Astea erau insuportabilele refrene ce ieşeau din această gură din care eu aş fi vrut să aud numai cântece. Dacă îmi arătam admiraţia faţă de o carte, faţă de un poem, de o opera, ea spunea imediat: , Crezi că-i grozav? Parcă ştii tu ce-i grozav?’’ şi începea să-şi dovedească dreptatea.

Într-o bună zi, s-a pus pe chimie; în aşa fel încât între gura mea şi a ei am găsit mereu de atunci o mască de sticlă. Şi mai făcea şi pe mironosiţa. Dacă o necăjeam vreodată cu vreun gest mai drăgăstos, se strâmba ca o senzitivă violată’’.

,, Şi cum s-au sfârşit toate astea? – întrebă unul din ceilalţi trei. Nu vă ştiam aşa răbdător’’.

,, Dumnezeu – zise cel întrerupt – găseşte un leac pentru toate relele. Într-o zi am găsit-o pe această Minervă ce flămânzea după idealism între patru ochi cu servitorul meu, într-o situaţie care m-a obligat să mă retrag cu discreţie, pentru a nu-i face să roşească. Seara i-am concediat pe amândoi, făcându-le un venit pe simbria lor’’.

,,În ce mă priveşte – continua celălalt – eu nu am să mă plâng decât de mine însumi. Fericirea a venit să locuiască împreună cu mine, dar eu n-am recunoscut-o. Soarta mi-a dăruit în vremurile din urmă bucuria cu o femeie, care era cea mai blândă, cea mai supusă şi cea mai devotată dintre toate creaturile, mereu dispusă, mereu lipsită de orice înflăcărare. ,,Fireşte că vreau, dacă asta îţi face plăcere’’ –era răspunsul ei obişnuit. Dacă i-aţi trage o bătaie cu bastonul acestui perete sau acestei canapele, aţi obţine din partea lor mai multe suspine decât cele pe care le smulgeau din pieptul metresei mele avânturile amoroase cele mai nebuneşti. După ce am trăit un an împreună, mi-a mărturisit că nu a cunoscut niciodată plăcerea. M-am săturat de acest duel inegal şi tânăra fără pereche se căsători. Peste un timp, mi-a venit toana s-o văd, iar ea îmi spuse, arătându-mi şase copii frumoşi: ,, Iată, dragă prietene, soţia este la fel de virgină ca ibovnica ta.’’. Nu se schimbase în nici o privinţă. Uneori o regret; ar fi trebuit să mă însor cu ea’’.

Ceilalţi începură să râdă, iar un al treilea zise:

,,Domnilor, am avut parte de plăceri de care poate n-aţi avut ocazia să vă bucuraţi. Eu vreau să vă vorbesc despre partea comică a amorului, o parte care nu exclude însă admiraţia. Mi-am admirat ultima metresă mai mult decât vi le-aţi putut urî sau iubi pe ale dumneavoastră. Şi toată lumea o admira ca şi mine. Când intram într-un restaurant, după câteva minute, toată lumea uita să mănânce pentru a o contempla. Chiar şi chelnerii, chiar şi femeia de la casă resimţeau acest extaz molipsitor până la a-şi neglija îndatoririle. Pe scurt, am trăit pentru o vreme în intimitatea unui fenomen viu. Ea mânca, mesteca,sfărâma cu dinţii, devora, înghiţea cu aerul cel mai natural şi mai nepăsător din lume. Şi m-a ţinut aşa un timp în extaz. Avea un fel dulce, visător, englezesc şi romanesc de a spune ,,Mi-e foame’’. Şi repeta zi şi noapte aceste cuvinte, dând la iveală cei mai frumoşi dinţi din lume, care v-ar fi înveselit şi înduioşat totodată. Aş fi putut să mă îmbogăţesc expunând-o prin bâlciuri drept monstru polifag. O hrăneam bine şi totuşi m-a părăsit. – Pentru un furnizor de alimente, fără îndoială? – Cam aşa ceva. Un fel de funcţionar de la intendenţă, care, prin oarece tertipuri doar de dânsul ştiute, i-a pus poate la dispoziţie acestei sărmane copile raţia mai multor soldaţi. Cel puţin aşa bănuiesc.’’

-Eu – spuse al patrulea – am îndurat suferinţe cumplite provocate de contrariul a ceea ce i se reproşează de obicei egoismului de femelă. Şi mi se pare neavenit, muritorilor mai mult decât norocoşi, să vă plângeţi de defectele metreselor voastre.

Toate acestea fură rostite, pe un ton serios, de un bărbat blând şi liniştit, cu o fizionomie clericală aproape, luminată, din nefericire, de doi ochi de un cenuşiu limpede, a căror privire spunea: ,,Vreau!’’, ,,Trebuie” şi, mai ales. ,,Eu nu iert niciodată!’’.

,,Dacă, aşa nervos cum vă ştiu, dragă G…, aşa laşi şi uşuratici cum sunteţi amândoi, K… şi J…, aţi fi fost încurcaţi cu o anumită femeie dintre cunoştinţele mele, sau aţi fi fugit sau aţi fi morţi. Eu am supravieţuit, după cum vedeţi. Închipuiţi-vă o persoană incapabilă să aibă vreun sentiment nepotrivit sau să comită un calcul de gândire:închipuiţi-vă o dezolantă seninătate de caracter, un devotament neprefăcut şi lipsit de emfază; o blândeţe lipsită de slăbiciune; o energie lipsită de violenţă. Istoria mea de amor seamănă cu o interminabilă călătorie pe o suprafaţă curată şi şlefuită ca o oglindă, ameţitor de monotonă, care reflecta toate sentimentele şi gesturile mele, cu exactitatea ironică a propriei mele conştiinţe, într-o asemenea manieră încât nu-mi puteam permite vreun gest sau sentiment nerezonabil fără a primi imediat reproşul tăcut al spectrului nedespărţit vreodată de mine. Amorul mi se părea un fel de tutelă. Câte prostii nu m-a împiedicat să comit, şi ce tare regret că nu le-am săvârşit! Câte datorii plătite fără voia mea! Ea m-a lipsit de toate beneficiile de care m-aş fi putut bucura ca urmare a unei nebunii personale. Cu o regulă rece şi strictă, mi-a blocat toate capriciile. Şi, culmea ororii, după ce o scoteam cu bine la capăt, nu-mi pretindea nici un fel de recunoştinţă. De câte ori nu m-am stăpânit să-i sar la gât, strigându-i ,,Nu mai fii atât de perfectă, mizerabilo, ca să te pot iubi fără silă şi fără mânie’’. Timp de mulţi ani am admirat-o cu inima plină de ură. În sfârşit, totuşi n-am murit eu!

-Ah! – făcură ceilalţi – aşadar a murit?

-Da! Nu se mai putea continua aşa! Dragostea devenise pentru mine un coşmar copleşitor.

A învinge sau a muri – cum se spune în Politică – aceasta era alternativa pe care mi-o punea în faţă destinul. Într-o seară, într-o pădure, la marginea unei mlaştine…după o plimbare melancolică, în timpul căreia ochii ei oglindeau cerul, iar inima mea era crispată ca iadul…

-Ce?

-Cum?

-Ce vreţi să spuneţi?

-Era inevitabil. Posed în prea mare măsură sentimentul echităţii ca să bat, jignesc sau concediez un servitor ireproşabil. Dar trebuia să pun de acord un asemenea sentiment cu oroarea pe care mi-o inspira această făptură, să mă debarasez de ea fără s-o lipsesc de respect.
Ce să fi făcut cu ea, dacă era perfectă?

Ceilalţi trei tovarăşi îi aruncară acestuia o privire confuză şi uşor prostatică, parcă prefăcându-se că n-au înţeles şi parcă mărturisind implicit că, în ceea ce îi priveşte, ei n-ar fi fost capabili de o acţiune aşa riguroasă, care îşi avea însă explicaţiile ei.

După aceea s-au adus alte sticle, pentru a ucide Timpul, care are o viaţă atât de durabilă şi a accelera viaţa, care se scurge atât de încet.