Eternul crepuscul sau lecţia despre moarte

Probabil sunt ultimul verlainian din poezia românească de astăzi. L-am citit pentru prima oară pe Verlaine în adolescenţă, poate cu mai puţin entuziasm decât pe
Baudelaire sau Rimbaud. Pentru că lectura poeziei verlainiene presupune, îmi închipui, o anumită maturitate sufletească, o anumită capacitate de a percepe lirismul în starea lui cea mai pură, adică de a percepe acele frisoane şi reverberaţii care vin dinspre text şi te străbat ca o electricitate, antrenând într-un cutremur al fibrelor sufleteşti şi chiar al ţesuturilor din care eşti plămădit, carapacea tare a gândului ce se dizolvă astfel, sub timbrul inconfundabil al muzicii, pe care o secretă cuvintele şi pauzele dintre cuvinte, devenind ea însăşi stare lirică.

După ce luasem act de voluptuoasele exerciţii de autotortură din Florile răului şi de experienţele de vizionar ale lui Rimbaud, poezia verlainiană aducea chemarea melancolic-legănătoare a morţii în muzică, pe care e mai greu s-o percepi în adolescenţă. Apoi, recitind şi tot recitind, m-am îndrăgostit pe nesimţite de această melopee crepusculară care instaurează o lume scăldată în lumina unui amurg ce ţine cât o eternitate, cu serbările ei galante, care transformă moartea în cantilena şi în mişcare graţioasă de menuet. Descopeream în Verlaine dulceaţa superlativă a morţii, care se găseşte, într-o altă cheie, la Eminescu.

Moartea are în cantos-ul verlainian ceva din policromia unui vis plin de fluturi multicolori, e o îmbarcare perpetuă spre Cythera, amestec de durere şi voluptate, în care sunt condensate cele mai rafinate otrăvuri ale rococo-ului. Adică al acelui baroc thanatofil şi agonic, care şi-a pierdut toate încrâncenările şi toate anxietăţile paroxistice, devenind acceptare senină, elegantă şi plină de graţie, a crepusculului etern.

Căci Verlaine e un Watteau sau un Fragonard, un Mozart ceva mai pervers şi mai rafinat, a cărui poezie acumulează, ca un condensator, toxinele agoniei, din care elaborează, într-o lecţie exemplară de alchimie, fastuoase miraje şi jocuri de artificii, spectacole fascinante de sunet şi de lumină. Trebuie să mărturisesc că probabil n-aş fi scris niciodată poemele din ciclul Întâmplările cărturarilor, dacă nu l-aş fi citit pe Verlaine. După cum, de asemenea, n-aş fi scris rugăciunile (profane şi păcătoase desigur) din Cartea cea mare a breviarului fără adânca şi atât de ingénue – totuşi – lecţie de smerenie din Sagesse.

Astăzi, când arta şi poezia sunt poate mai „dezumanizate“ ca niciodată, sentimentalitatea verlainiană ni se dezvăluie ca o stare de graţie a cuvântului topit şi transformat în emoţie pură, de care nefericita noastră conştiinţă de fiinţe apocaliptice, adică agonizante şi crepusculare, are atâta nevoie.

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară și este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi…