Un  nou roman –  NĂLUCA (fragmente – 3)

De aproape o săptămână n-am mai primit niciun mesaj de la Ada. Oare prin intermediul cine ştie căror senzori misterioşi, această femeie de cuvinte şi fum să fi ghicit că în ultima vreme o parte a gândurilor mele se îndreaptă către Adina? Deşi ideea mi se pare absurdă, constat că mă urmăreşte cu insistență de câteva zile. Am sentimentul că apucându-mă să scriu despre povestea asta, veche de treizeci şi cinci de ani, am încălcat una din regulile, niciodată formulate explicit, dar perfect intuite de amândoi, ale relației mele cu Ada. Trebuie să recunosc că n-am fost mereu sincer cu ea în totalitate. E adevărat că i-am vorbit pe larg despre defectele mele, dar deloc sau foarte puțin despre femeile alături de care mi-am închipuit, de-a lungul anilor, că aş putea trăi o dragoste ideală, aşa cum există în romane, dar poate că nu şi în realitate. Consideram că ele reprezintă, oricum, un capitol închis, fuseseră nişte autoiluzii, de care din fericire am reuşit să mă lecuiesc la momentul oportun, hărăzite să fie îngropate pentru totdeauna în muzeul trecutului, de unde nu aveam nici cea mai mică intenție să le mai dezhumez. De altfel nu mai fac de mult timp inventarul fostelor mele iubite, Adina îmi revenise în amintire cu totul întâmplător, dar faptul că am scris despre ea într-o povestire care se dorea dedicată în întregime Adei mi se pare un mic sacrilegiu şi mă face să mă îndoiesc nu numai de intensitatea sentimentelor mele cât şi de capacitatea mea de a duce până la capăt o povestire. În definitiv, Ada ar avea tot dreptul să fie geloasă şi nu pot emite nicio pretenție să mă înțeleagă. În trecutul ei nu există Adine,  bărbații care i-au stârnit oarecum interesul pot fi numărați cu uşurință pe degete şi niciunul dintre aceştia nu i-a fost iubit în adevăratul înțeles al cuvântului. Asta desigur în cazul în care mesajele ei au fost sincere sută la sută. Căci, cu toate că mi-e foarte greu s-o suspectez de nesinceritate, mă simt îndreptățit uneori să mă întreb dacă dezinteresul ei pentru bărbați, despre care mi-a vorbit de atâtea ori, este real şi dacă trebuie s-o cred în totalitate atunci când afirmă că n-a cunoscut niciodată cu adevărat voluptatea în compania unui partener masculin. Atunci când sunt ros de asemenea îndoieli, excesul meu de imaginație îmi joacă festele cele mai cumplite. Ajung să mi-o închipui pe Ada în niște ipostaze lubrice pe care deocamdată mi-e cu neputință să le aştern pe hârtie, pentru ca după aceea să fiu copleşit de ruşine. Există în mine o ființă josnică şi perversă, o înclinație bolnăvicioasă spre tot ce-i imund, o vocație a abjecției, o voluptate de a terfeli, care, declanşându-se din senin, îmi afectează, împotriva voinței mele, până şi fantasmele cele mai pure, zădărnicindu-mi orice aspirație spre sublim. Dar în definitiv, ce ştiu eu despre Ada? Şi chiar dacă îndoielile mele legate de ea ar avea un oarecare temei, cine îmi dă dreptul s-o judec pentru că şi-a trăit viața ca o femeie normală, care a cunoscut dragostea si plăcerea?

În Steaua fără nume, partenerul Adei a fost Călin, un tânăr actor abia ieşit de pe băncile institutului, căruia rolul profesorului Miroiu i se potrivea ca o mănuşă. Nu l-am văzut niciodată în realitate, dar putem foarte lesne să ni-l închipuim. Este unul dintre acei tineri care nici în pragul vârstei de treizeci de ani nu par să fi ieşit cu totul din adolescență. Este înalt şi subțire şi, aşa cum se întâmplă de obicei cu băieții aflați încă în creştere, mâinile şi picioarele îi par disproporționat de lungi în raport cu trupul. În viața de toate zilele poartă nişte ochelari cu lentilele groase, şi, probabil şi din cauza miopiei, mişcările lui au o anume nesiguranță şi stângăcie. Imaginați-vă apoi, pe acest corp subțiratic de semiadolescent, un chip prelung şi palid,  de o dulceață aproape feminină, nişte ochi negri, catifelați, prin care trece adesea o umbră de melancolie, nişte buze perfect conturate, a căror roşeață contrastează puternic cu albul marmoreean al frunții boltite şi al obrajilor cu pomeții ușor ieşiți în afară. Părul e foarte negru şi lung, sprâncenele frumos arcuite, bărbia molcomă şi rotundă, sugerând poate o anumită lipsă de fermitate.  În afara scenei, pe care reuşeşte să-şi depăşească timiditatea nativă şi să joace cu dezinvoltura actorului profesionist, trebuie să precizez că este un mare timid, iar în relațiile cu femeile dovedeşte multă reținere. În ciuda avansurilor pe care i le-au făcut unele frumuseți ale oraşului, atrase de farmecul aparte al acestui bărbat uşor efeminat, al cărui chip pare parcă desprins dintr-o istorie ilustrată a romantismului, nu i se cunoaşte nicio iubită şi nicio prietenă. De altfel, nu caută nici tovărăşia bărbaților, nu frecventează cârciumile şi cafenelele, cărora le preferă plimbările singuratice prin grădina publică sau lecturile. S-ar putea spune că, într-un fel, Călin reprezintă replica feminină a Adei.

Evident că portretul acestui personaj este alcătuit exclusiv din imaginație. Ada nu mi l-a descris niciodată amănunțit şi aş fi putut să-i atribui lesne orice altă înfățișare. De exemplu pe cea a unui bărbat de vreo patruzeci de ani, suplu şi bine proporționat, cu tâmplele uşor încărunțite, îmbrăcat după ultimele jurnale de modă (așa cum arată actorul care îl interpretează pe Grig), etalând un aer blazat, care îl face foarte atrăgător pentru femeile tinere. Îmi dau însă seama că aş fi comis o greşeală, căci Ada e încă în faza reveriilor romantice, iar imaginea lui Călin se mulează perfect peste fantasmele sale nocturne şi îi satisface nevoia de poezie. Atunci când, în momentele tulburi dintre veghe şi somn, îşi simte trupul gol atins de mâna fierbinte a iubitului său, ea nu caută, aşa cum s-ar putea crede o plăcere vulgară, iar satisfacția pe care o simte nu ține doar de explozia simțurilor, afectează în egală măsură mecanica proceselor sufleteşti, generând un soi de plutire sau de înălțare interioară asemănătoare cu starea pe care o trăieşte atunci când citeşte o poezie. Iar dacă trebuie să-i atribui un chip omenesc acestui iubit nevăzut, căruia Ada i se dăruieşte cu o inocență deplină, fără să aibă nici un moment sentimentul că ar săvârşi ceva reprobabil, primul care îmi vine în minte este acela al lui Călin. Nici pe acesta însă tânăra interpretă a Monei nu l-a plăcut de la bun început. Ceea ce îî displăcea erau mai ales mişcările sale oarecum stângace din afara scenei, dovedind o anumită incapacitate de a-şi stăpâni trupul în totalitate, motiv pentru care socotea că partenerul ei e încă departe de a fi un mare actor, chiar dacă se descurca mai mult decât onorabil în partitura profesorului Miroiu. Chiar şi vocea lui Călin trăda  uneori o anumită nesiguranță, câteodată se împotmolea la mijlocul unei fraze sau începea chiar să se bâlbâie din senin, dar din fericire asta nu se întâmpla niciodată pe scenă. Ada l-ar fi putut include cu uşurință în categoria puştanilor timizi care îi făcuseră curte, deşi, cronologic vorbind, Călin nu mai era de mult un puştan. Ceea  ce o împiedica însă să ia o atitudine atât de tranşantă era zâmbetul. Partenerul ei de scenă avea un fel de a zâmbi foarte particular, un zâmbet copilăresc, plin de ingenuitate şi totuşi în același timp puțin trist, care părea să trădeze o anumită vulnerabilitate, ca şi cum, ori de câte ori zâmbea, Călin şi-ar fi etalat, dezarmându-te dintr-o dată, fragilitatea şi slăbiciunea ce rezultau din natura lui oarecum feminină. Pentru Ada, pe care experiențele ei de până atunci o învățaseră să vadă în fiecare bărbat un potențial agresor, zâmbetul acesta avea ceva liniştitor şi îi dădea o stare de siguranță. Dacă în prezența altor bărbați simțurile ei de mică sălbăticiune intrau în alertă, semnalându-i amenințarea unui pericol latent, Călin i se părea una dintre acele rare făpturi lipsite de orice pornire către agresivitate şi absolut incapabile să săvârşească vreun rău sau să provoace vreo suferință. Deși îi displăcea în multe privințe, simțea pentru el o anumită simpatie, care, cu timpul, va deveni afecțiune.

Tânărul actor s-a îndrăgostit de la prima vedere de Ada. A început s-o curteze timid, îi aducea la repetiții buchete de flori, iar la un moment dat şi-a luat inima în dinți şi a invitat-o la cofetărie. Ada lua florile, îi adresa uneori lui Călin câte un zâmbet de circumstanță, dar a refuzat invitația: mama ei îi interzisese categoric să iasă în compania vreunui bărbat. Văzând însă că fața partenerului ei se întunecă brusc, a simțit un început de vinovăție. Iar gândul că îl rănise a urmărit-o câteva zile: îşi dădea seama că acesta era ultima persoană care ar fi meritat un asemenea tratament. Dacă invitația ar fi venit din partea altui bărbat, bunăoară  a încrezutului care interpreta rolul lui Grig şi se lăuda permanent în fața tovarăşilor lui de pahar că nu îi poate rezista nicio femeie, refuzul ei ar fi fost unul firesc. Dar Călin nu avea nimic din siguranța de sine a seducătorului de profesie: Ada îl simțea dezarmat, dependent de un da sau un nu rostit de buzele ei, iar faptul că îl putea domina o determina să nutrească față de el o anumită îngăduință, ca aceea pe care o are o persoană în toată firea în raport cu comportamentul imatur al unui adolescent. Pe de altă parte, discuțiile despre bărbați purtate cu Anca îi stârniseră curiozitatea. Avea momente când în mintea ei încolțeau nişte gânduri pe care refuza să şi le mărturisească până şi ei înseşi. Femeia, care se contura tot mai limpede în crisalida ei de adolescentă, începea să-şi reclame drepturile cu timiditate. Se surprindea uneori privind multă vreme în gol, cuprinsă de un fel de reverie cețoasă, o moliciune plăcută îi invada membrele şi avea impresia că fiecare celulă a trupului ei e antrenată într-o mişcare de vibrație lentă, ca atunci când aştepți ceva, un ceva nedesluşit si tocmai de aceea ispititor, care nu ştii prea bine când şi cum va fi să se împlinească. Se privea goală în oglindă, aşa cum se deprinsese încă de la începutul adolescenței, şi descoperea că trupul ei dobândeşte treptat o nouă fizionomie, nu mai e acela al unei pubere, ci al unei femei coapte pentru dragoste, e generos şi luxuriant, emană o feminitate aproape sălbatică, aproape neruşinată, are dulceaţa unui strugure copt, dar şi ceva din aroma amară a florilor de pădure sau a vinurilor de ţară. Umerii sunt perfect rotunzi, sânii, pe care poţi desluşi dacă priveşti de foarte aproape, zvâcnetul imperceptibil al unei vinişoare albastre şi ale căror sfârcuri trandafirii încep să se întărească uşor, au consistenţa paradoxală a marmurei vii, mijlocul, subţire şi mlădios, contrastează cu şoldurile largi şi puternice, în care par a fi concentrate inepuizabile depozite de vitalitate. Pântecele, umbrit în partea de jos de o pată întunecată de muşchi, are netezimi feciorelnice şi catifelări pline de voluptate, coapsele par strunjite cu migală din fildeş de mâinile pline de har ale unui artizan din vechime, genunchii, uşor ascuţiţi, aduc în această orchestrare savantă de rotunjimi, în acest măiastru concert de viori şi de violine, râsul, de o inefabilă picanterie, al piculinei, ceva asemănător cu savoarea acrişoară a afinei, gleznele au fineţea bijuteriilor renascentiste. Ada nu e mulțumită însă de frumusețea trupului ei, pe care îl percepe deocamdată ca pe ceva străin şi într-o oarecare măsură ostil. Îşi dă seama că acesta are viața lui proprie şi propriile lui legități, pe care nu va putea să le ignore la nesfârşit, că se apropie ziua când mâna fierbinte a iubitului ei nevăzut va trebui să fie înlocuită. Îşi dă seama, dar momentan îi este foarte greu să accepte. Bărbații i se par nişte ființe brutale şi primitive, atingerile lor nu pot fi decât dureroase, lipsite de orice tandrețe sau delicatețe, iar ideea de a-şi abandona corpul la discreția unui asemenea despot ahtiat după plăcerile cele mai animalice o dezgustă şi o inhibă.

Desigur că din asemenea reverii Călin este cu desăvârşire absent. Ele nu se leagă de altminteri de nicio prezență masculină concretă. Ada resimte în asemenea momente doar anumite stări, pe care i-ar fi foarte greu să le redea prin cuvinte, intuind însă vag că ele trebuie puse în legătură cu această schimbare a corpului ei, care o tulbură şi o nelinişteşte. Însă, atunci când, peste câteva zile, Călin şi-a reînnoit invitația, răspunsul ei nu a mai fost atât de categoric, ci (după ce a părut că şovăie îndelung) i-a dat de înțeles că ar putea să accepte cândva o întâlnire. Nu mai era un refuz, ci o amânare. De fapt, Ada era foarte nehotărâtă. Ar fi vrut, pe de o parte, să-i facă o mică plăcere acestui tânăr bărbat, parcă plămădit dintr-o altă substanță decât masculii obişnuiți, dar, pe de altă parte, se temea de posibila reacție a părinților săi ( în oraşul acela nimic nu putea să rămână secret pentru multă vreme), iar faptul de a se găsi pentru prima dată în viața ei singură în tovărăşia unui străin, chiar dacă în aparență inofensiv, îi provoca o uşoară nelinişte. Dar era oare Călin chiar un străin? Scena crease între ei anumite momente de intimitate, iar sensibilitatea olfactivă cu totul specială a Adei îi detectase cu uşurință mirosul: un miros amestecat de deodorant, de pastă de dinți şi de corp de animal tânăr în care se amesteca uneori un iz puțin supărător de țigară. Nici atingerile lui nu-i erau cu totul necunoscute. Călin avea o mână uscată şi fierbinte, care, în anumite momente ale spectacolului, strângea convulsiv degetele lungi ale partenerei, ca şi cum tainele cerului înstelat, despre care îi vorbea cu o voce transfigurată, ar fi trebuit să se încrusteze pentru totdeauna, ca nişte hieroglife misterioase şi în epiderma acesteia. Exista apoi şi un moment când brațul subțire şi parcă prea lung, de adolescent întârziat, al bărbatului cuprindea strâns mijlocul Adei, un moment în care ea însă era mult prea preocupată de jocul său ca să resimtă vreun fior erotic, dar senzația rămânea, senzația unei strânsori nu tocmai neplăcute, şi chiar persista o vreme şi după sfârşitul spectacolului. Şi poate că e ciudat – cel puțin din punctul de vedere al unui profan – că Ada, care în viața cea de toate zilele ar fi acceptat cu greu atingerea unui bărbat, se lăsa îmbrățişată pe scenă fără reținere şi putea să simuleze perfect abandonul unei femei în brațele iubitului său, fără să fi trecut niciodată în realitate printr-o asemenea experiență. Dar noi ştim că persoana de pe scenă nu mai era Ada şi de fapt nu mai era nimeni, doar o formă pură şi impersonală de energie, menită să însuflețească nişte ființe umane închipuite, cărora ajungea să le infuzeze carnea şi sângele unor oameni reali, folosindu-se pentru aceasta de propriul ei suflet şi de propriul ei trup, aşa cum muzicianul se foloseşte de sunete sau pictorul de culori. Teatrul i-a ținut loc de viață şi dacă ar fi avut o viață în adevăratul înțeles al cuvântului probabil că n-ar fi ajuns o mare actriță. Iar din acest punct de vedere îmi este cu siguranță superioară: eu am ratat în egala măsură atât viața cât şi literatura.

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară și este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi…