Cazul Drumeş e, din multe puncte de vedere, unul unic în literatura noastră. Scriitorul a reuşit să vândă enorm, având un fabulos succes la marele public. Critica, însă, l-a ignorat mai mereu. Recitind romanul, e greu de explicat de unde anume vine succesul lui. Povestea respiră un romantism desuet, e plină de coincidenţe deranjante, de reflexii puerile, de trimiteri culturale inadecvate. Ultimele pagini sunt aproape incitibile. O banală poveste de dragoste se termină cu sinuciderea celor doi îndrăgostiţi, în urma unei deplorabile comedii a erorilor. Personajele au consistenţa unor eroi de foileton ieftin. Nota mea: 3

 

 

O colecţie de povestiri relativ omogenă. Pentru fanii lui Asimov, întâlnirea cu stilul său rece, concis,cu o anume chirurgie stilistică relativ originală nu poate fi decât una plăcută. Diversitatea ideilor, modul de rezolvare a conflictelor, incursiunea în problemele structurale ale umanităţii, revelate în ciocnirea ei cu lumea extraterestră, toate marile teme ale lui Asimov sunt prezente aici. Cartea e prefaţată de autor. Nota mea: 8

 

 

 

O carte dedicată unuia dintre cele mai groaznice experimente din puşcăriile comuniste. Din păcate, cartea pare a fi mai degrabă una de popularizare decât un document solid; bibliografia nu este foarte numeroasă (nici nu putea fi, probabil, la data scrierii textului) iar câteva dintre ideile exprimate, repetitive. Dincolo de toate acestea, însă, rămâne mărturisirea unei cruzimi care, ea singură, ar trebui să fie suficientă pentru a vindeca orice fel de nostalgie comunistă. Interesant de remarcat că, în aceeaşi perioadă în care se desfăşura în România fenomenul Piteşti, un experiment similar, deşi nu de aceeaşi intensitate, se petrece în puşcariile din China, în vremea lui Mao. Nota mea: 8

 

Un excelent duş rece, deopotrivă atât pentru cei care idealizează societatea interbelică, cât şi pentru aceia care îşi fac iluzii în legătură cu verticalitatea intelectualilor români din perioada asupra căreia se concentrează cartea. George Călinescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Camil Petrescu şi mulţi alţii sunt prezentaţi cu ipocriziile, idiosincraziile şi exagerările lor ideologice. Unii, mari naivi, alţii doar interesaţi de funcţii şi poziţii cât mai confortabile. Surprinde uluitoarea lipsă de luciditate cu care intelectualii îmbrăţişează nazismul şi cauza legionarismului românesc. Analiza e lucidă, merge până la cauzele prime şi are marele merit de a explica totul într-un context în care lucruri de neînţeles altfel, devin perfect inteligibile. În plus, ironia lui Boia e prezentă aici poate mai mult decât în cărţile publicate de el în română până acum. Nota mea:10

 

 

Acţiunea romanului se desfăşoară în Sri Lanka, acolo unde Anil, o femeie antropolog ce lucrează pentru o organizaţie umanitară, încearcă să descopere misterul unui schelet uman găsit într-un sit arheologic. Naraţiunea este dublată de capitole care ne familiarizează cu trecutul personajelor şi motivaţiile acţiunilor pe care le întreprind. Intriga politică este insuficient dezvoltată, deşi ea pare a fi nucleul cărţii. Ondaatje cedează tentaţiei de a răscoli viata afectivă a personajelor sale, lăsând, uneori, în fundal aspectele exterioare ale întregii poveşti. Nota mea: 8

 

 

 

În ciuda limbii române execrabile pe care traducătoarea o foloseşte, cititorul poate lesne constata că se află în faţa unui roman de calitate. E povestea unui bărbat în braţele căruia moare Marta, o femeie mai tânără cu care ar fi trebuit să aibă o aventură. Bărbatul părăseşte casa Martei fără să anunţe moartea ei, în cele din urmă, însă, atât soţul Martei cât şi sora ei află de aventură. Povestea se întretaie cu cea a soţului care, în noaptea fatidică, se afla la Londra cu propria sa amantă, o infirmieră care moare şi ea în condiţii tragice. Două morţi aproape simultane în două capitale europene diferite… Păcat că traducătoarea nu reuşeşte să mânuiască în română frazele de largă respiraţie care, în traducearea ei, îşi pierd sensul şi devin artificiale. Acesta este, de altfel, marele defect al cărţilor apărute în Colecţiile Cotidianul. Se ratează, din această cauză, întâlnirea cu un mare autor spaniol. Nota mea: 8

Dacă primul capitol lasă cititorului impresia că se află cu adevărat în faţa unei cărţi de memorii, începând cu cel de-al doilea, textul devine arid. Analize specifice asupra vieţii politice indiene, referinţe la nume şi scandaluri celebre care au zguduit India în ultimii ani, toate fiind urmate de un minicurs de jurnalistică pe care Mehta îl predă cititorilor săi.Umorul şi ironia mai trezesc din când în când lectorul din amorţire. „Lucknow boy” nu e o carte care să poată fi citită că plăcere în afara spaţiului de referinţă indian. Dincolo de toate acestea, textul, deşi se autoproclamă „autobiografie”, nu are elementele specifice genului. Întregi etape de formare a personajului sunt trecute cu vederea în dauna expunerii unui arsenal ideatic cu iz de editorial. Nota mea: 7

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…