1.„The Confessions of Saint Augustine”, New American Library, New York, 2009, 358 de pagini

O lectură greoaie, care poate fi parcursă doar dacă cititorul păstrează mereu în minte faptul că textul e scris la sfârșit de secol IV. Cartea, deși se vrea o autobiografie, conține foarte puține elemente de autobiografic, ele fiind frecvent parazitate de rugăciuni și invocații către divinitate. Deși Sf. Augustin afirmă că vorbește despre păcate grele, de neiertat în fața lui Dumnezeu, nu vorbește decât despre fapte banale  ale vieții lui. Amuzante sunt paginile în care amintește despre episodul în care, copil fiind, a furat pere. Consideră întâmplarea ca fiind un păcat major și îi dedică un spațiu generos. Interesante constatările despre originea răului, dar dezarmantă obsesia de a căuta răspunsuri într-o singură direcție. O carte în care facem cunoștință cu o minte care caută, cu o logică deloc lipsită de farmec. Cititorului contemporan îi vor trezi, totuși, ușoare aversiuni pasajele misogine ale textului (și aici, importantă e perioada în care el este scris). Halucinantă este prefața scrisă de Elizabeth Block; în ea, se vorbește mai degrabă despre cum, în mod miraculos, autoarea a rămas însărcinată când deja pierduse orice speranță, fără să fie clar care este legătura cu textul Sfântului Augustin. Ultimele trei dintre cele 13 părți sunt dogmatice, aproape fără interes pentru cei care nu au vocație teologică.

Nota mea: 6

2.Malala Yousafzai și Christina Lamb, „Eu sunt Malala”, Iași, Editura Polirom,2014, 328 de pagini

O carte de o simplitate dezarmanta. E povestea ocupării unor zone din Pakistan de către talibani și a lupte unei tinere fete pentru dreptul la educație. Malala, cea care a și primit premiul Nobel pentru Pace, în 2014, a fost împușcată în cap de talibani, în 2012, pe când avea doar cincisprezece ani. Povestea ei e spusă atât de limpede, de ingenuu și de profund în același timp, încât textul poate fi lămuritor pentru oricine vrea să înțeleagă mai bine mentalitățile și idiosincraziile unei lumi la care Europa nu știe încă să se raporteze. Textul este, în același timp, și un apel la disocierea între Islam și terorism. Convingător, pe alocuri impresionant, lucid, argumentat, el ar trebui, fără doar și poate, să facă parte din programele școlare, alături de jurnalul lui Anne Frank. Cartea este, în definitiv, triumful discret, dar zdrobitor, al bunului-simț in fața ignoranței și fundamentalismului. Povestea curge fără patetisme, fără alambicate formule narative, dar reușește să întrețină o tensiune formidabilă, de la prima și până la ultima ei pagină. Cititorul simte răzbătând dintre paginile ei un soi de naivitate, de sinceritate, de voință care impresionează profund.

Nota mea: 10

3.Dino Buzzati, „Cele mai frumoase povestiri”, Iași, Editura Polirom, 2013, 300 de pagini

Poveștile lui Dino Buzzati încep, aproape fără excepție, ca istorisiri ale unor fapte banale, fără cine știe ce pretenții. Finalul lor, însă, în cele mai multe dintre cazuri, e unul neașteptat. Deși e supărătoare relatarea aproape jurnalistică, fără cine știe ce adâncimi narative, scriitorul reușește să intrige, să stârnească interesul. Din păcate, nu toate textele sunt de același nivel. Unele suferă de pe urma dorinței autorului lor de a explica lucruri care ar fi fost mult mai bine să rămână doar sugerate. În plus, e supărătoare și  tendința lui Buzzati de a filosofa când e destul de clar că ceea ce știe el să facă e să spună povești, nu să se piardă în discursuri de amvon. Se disting povestirile „7 etaje” (un bolnav internat într-un spital cu șapte etaje coboară, sub diferite pretexte, de la etajul 7, rezervat celor cu complicații ușoare, până la parter, rezervat muribunzilor), „Prăbușirea Balivernei” (aici, un personaj se sprijină  de un ornament al unei impozante clădiri, ornamentul se prăbușește, antrenând prăbușirea întregii clădiri), „Coridorul marelui hotel” (despre doi oameni care, vrând să ajungă la baie, într-un hotel, se jenează să intre în același timp și amândoi pretind că au treabă în altă parte) și „O scrisoare de dragoste” (un administrator începe să scrie o scrisoare de dragoste pe care e nevoit să o tot amâne din cauza altor treburi presante, urmând ca, la finalul zilei, să nu-și mai amintească cine era cea căreia dorise să-i adreseze scrisoarea). Un scriitor cu imaginație bogată, dar cu mai puțin potențial de a o exploata artistic la maximum.

Nota mea:7

4.Mo Yan, „Obosit de viață, obosit de moarte”, București, Editura Humanitas, 2012, 736 de pagini

Acțiunea romanului începe într-un mic sat din ținutul Gaomi de nord-est, la 1 ianuarie 1950 și se încheie în ianuarie 2000. Naratorul principal al cărții este Ximen Nao. Executat de autoritățile comuniste chineze, acesta se reîncarnează, pe o perioadă de 50 de ani, succesiv, în măgar, taur, porc, câine și maimuță. La finalul acestor avataruri,  revine pe pământ în formă umană. Pe lângă tragediile și destinele individuale ale personajelor, pe lângă poveștile de dragoste și tragediile oamenilor, asistăm și la o frescă a comunismului chinez, de la colectivizarea din timpul lui Mao, până la relativa relaxare de mai târziu. Cartea e densă, greu de citit, pe alocuri haotic structurată, însă cine are răbdare până la sfârșit descoperă un romancier așa cum rar se mai întâlnește astăzi: un romancier căruia nu-i e teamă de romanul de largă respirație, care construiește lumi sofisticate.  Rămâne, totuși, regretul că, pentru un cititor european, ceva din savoarea stilului lui Mo Yan inevitabil se pierde. Asta și din cauza autorului, care alege să rămână ancorat într-un univers narativ tradițional, cu siguranță intraductibil. Mo Yan este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2012.

Nota mea: 8

5.Martin Page, „Libelula”, București, Editura Humanitas, 2005, 203 pagini

Un text bizar, un amestec de absurd, paradoxal, ironic, cinic… Personajul, principal, Fio Regale, este o tânără ai cărei părinți avuseseră serioase probleme cu legea și care hotărăște să-și câștige existența șantajând oameni pe care nu-i cunoaște. Pornind de la premisa că fiecare are ceva de ascuns, ea trimite scrisori de șantaj la întâmplare și își așteaptă recompensa pe o bancă în parc. Pentru a nu atrage atenția, pretinde că pictează. Una dintre victimele ei, un mare critic de artă, îi descoperă trucul și rămâne fascinat de picturile ei. De aici începe nebunia. Criticul de artă răspândește vestea genialității ei iar la moartea acestuia, Fio ajunge o adevărată vedetă. Picturile ei stârnesc pasiuni și polemici, deși nimeni nu le văzuse. În final, Fio se sinucide. Cartea poate fi citită în cheia unei devastatoare critici a artei moderne și a societății contemporane în general. Uneori, însă, Martin Page exagerează cu absurdul, introducându-l, bulversant, în țesătura narativă pentru ca, după numai o frază sau două, să dispară.

Nota mea: 8

6.Stephen W. Hawking, „Scurtă istorie a timpului”, București, Editura Humanitas, 2015, 212 pagini

Puține cărți de popularizare a științei s-au bucurat de succesul acesteia. Textul face o incursiune prin fizica teoretică și experimentală, de la geometria euclidiană și până la fizica cuantică și teoria găurilor negre. Deși efortul lui Hawking de a explica totul pe înțelesul unui cititor vag familiarizat cu știința este notabil, explicațiile sale nu pot fi pe deplin înțelese fără noțiuni teoretice din domeniul științei. Cu toate acestea, textul oferă o perspectivă asupra teoriilor despre nașterea și moartea Universului, despre timp, spațiu și singularități. Tonul e unul dezinvolt, autoritar, atunci când e cazul. Hawking își admite erorile, nuanțează permanent acolo unde se află în dezacord cu propriile sale teorii din tinerețe. De departe, cele mai interesante pagini sunt cele despre Big Bang și găurile negre. Problema existenței lui Dumnezeu, deși amintită, e tratată cu o oarecare… lejeritate. O lectură utilă, deschizătoare de orizonturi, fascinantă, chiar și numai pentru a conștientiza saltul pe care l-a făcut știința și omul de știință, de la Ptolemeu la Hawking.

Nota mea: 9

OVIDIU  IVANCU  este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…