1. Victor Hugo, „Notre-Dame de Paris”, traducere de Gellu Naum, București, Editura Adevărul Holding, 2008, 578 de pagini

Textul redă ediția definitivă a romanului, din 1832. Spre deosebire de celelalte ediții, cuprinde și trei capitole noi, despre care Hugo spune că ar fi fost pierdute și regăsite. Tocmai aceste capitole, unul dedicat decăderii arhitecturii și răspândirii tiparului, întrerup brutal ritmul narațiunii. Fără să fie lipsite de interes, par a fi aruncate la întâmplare în urzeala narativă a textului. Parisul secolului XV, cu dramele lui, cu cerșetorii de la Curtea Miracolelor și poveștile de dragoste spectaculoase e descris, la un moment dat, cu o minuțiozitate cam autistă. Cartea nu mai poate prezenta interes pentru un cititor al secolului XXI, cu excepția cititorului specializat. E greu să digeri fanfaronada practicată de romantici și iritant să vezi că, în bună tradiție romantică, destinele personajelor se întretaie în urma unor coincidențe forțate, căutate. Quasimodo, de departe cel mai „carismatic” personaj al cărții, e și el victima stilului epocii. Aproape nimic nu mai rămâne din interesanta, la acea vreme, idee că diformitatea fizică poate ascunde un suflet nobil. Quasimodo e adesea descris ca nimic mai mult decât un animal. Cititorul modern cu greu poate digera cele peste 500 de pagini ale cărții. Multe dintre ele sunt, de altfel, inutile. Pe zeci de pagini, bunăoară, trebuie să citim o descriere a Parisului secolului XV, cu nume de străzi și topografii încâlcite…

Nota mea: 6

2.Sven Hassel, „Gestapo”, Editura Adevărul Holding, 2008, 354 de pagini

Sven Hassel, un danez care se înrolează voluntar în armata germană, în 1937, este combatant activ în cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu siguranță, biografia lui e cu mult mai spectaculoasă decât toate cărțile pe care avea să le scrie. Cea de față e o dezamăgire continuă. După ce pierde peste 200 de pagini descriind nimicuri, timp în care acțiunea abia dacă face vreun pas în față, Hassel pare că s-a trezit din letargie, odată cu paginile dedicate execuției locotenentului Bernt Viktor Ohlsen. Nu durează mult și cartea își reia ritmul dezamăgitor. Pe scurt, e vorba despre întoarcerea la Hamburg, de pe front, a companiei din care fac parte „Micuțul”, Porta, Legionarul, Barcelona ș.a. Pe fondul corupției generalizate și a fricii pe care o instaurase Gestapo-ul, comandantul companiei, locotenentul Ohlsen, este executat prin decapitare. Odată cu întoarcerea companiei pe front, moartea sa va fi răzbunată. Cartea e unul dintre acele cazuri care demonstrează că doar experiența de viață e insuficientă pentru a crea literatură. Fără un dram de inteligență scriitoricească, Sven Hassel reușește performanța unui delir continuu. „Gestapo” e genul de carte care nu pare a avea resurse de a supraviețui timpului ei.

Nota mea: 3

3.Arthur Conan Doyle, „The Memoirs of Sherlock Holmes”, HarperCollins Publishers, Londra, 2016, 290 de pagini

Cartea reunește 11 dintre povestirile care îl au ca protagonist pe celebrul Sherlock Holmes. Un personaj-cult, care a depășit granița ficțiunii, unele dintre metodele sale de investigație ajungând să facă parte din arsenalul polițienesc al vremii. Textele au fost publicate în „The Strand Magazine”, la sfârșit de secol XIX, început de secol XX. Fiecare dintre ele este povestită de nu mai puțin celebrul dr. Watson. Cartea se bucură de o prefață utilă; s-ar fi simțit, totuși, nevoia folosirii ilustrațiilor originale, cu atât mai mult cu cât în prefață se vorbește despre Sidney Paget și modul în care a ajuns el să ilustreze povestirile lui Arthur Conan Doyle. Nu lipsește din colecție nici povestirea în care, urmare a întâlnirii cu Moriarty, Sherlock Holmes moare („The Final Problem”). La presiunea publicului, Sherlock va reapărea, la început de secol XX, în alte romane și povestiri. Fără să trădeze o cine știe ce măiestrie stilistică, povestirile sunt ingenios concepute, cu accent exclusiv pe narațiune. O lectură plăcută, de vacanță.

Nota mea: 8

4.Chuck Palahniuk, „Bântuiții”, Iași,  Editura Polirom, 456 de pagini

O adevărată capodoperă a lui Palahniuk. Cu toate astea, e un text nerecomandat celor care nu sunt familiarizați cu scriitura lui. Aici, avem povestea a 23 de personaje cărora li se oferă o rezidență de creație într-un loc izolat: un teatru dezafectat. Aflăm, rând pe rând, povestea vieții fiecăruia. Ei vor fi lăsați acolo, timp de trei luni, pentru a-și scrie capodoperele. Atâta doar că fiecare dintre ei aspiră la un altfel de succes: vor să vândă povestea experienței lor în acel spațiu izolat, pentru asta trebuind să sufere (o suferință mare face rating) și să-i elimine pe ceilalți (drepturile de autor trebuie împărțite la cât mai puțini). Ajung, deci, la automutilare și canibalism, încercând, fiecare în parte să sufere mai mult decât celălalt, în speranța că, odată eliberați, vor putea face turul televiziunilor cu povestea lor. Doar că, în timp ce ei sunt înăuntru, lumea se schimbă radical. Un echipaj spațial, înainte de a ajunge pe Venus, se sinucide, camera de luat vederi reușind să surprindă, înainte de prăbușire, imaginea unor oameni care trăiesc într-un fel de Paradis pe suprafața planetei Venus. De aici, concluzia că planeta Pământ nu e decât un teritoriu de tranziție către raiul venusian. Consecința: pământenii se sinucid în masă, pentru a-și grăbi ajungerea în Paradis. O imaginație debordantă, un spirit de observație și o lipsă de inhibiții remarcabile, scene grotești, macabre, recomandate celor cu stomac tare și 0 prejudecăți sau inhibiții. O carte puternică.

Nota mea: 10

5.Dave Robinson și Judy Groves, „Câte ceva despre Platon”, București, Editura Curtea Veche, 2001, 176 de pagini

Traducere a unei celebre colecții („Introducing…”),  cartea îl familiarizează pe necunoscătorul într-ale filosofiei cu gândirea lui Platon, dar și cu întregul context al filosofiei grecești ante- și post- Platon. Ilustrațiile și formatul de bandă desenată în care sunt prezentate informațiile sunt de un real ajutor. În doar puțin peste 150 de pagini, găsim sintetizate ideile filosofice și politice ale lui Platon, precum și miturile sale fundamentale. Sigur că pentru un pasionat de filozofie, o astfel de prezentare succintă care oferă iluzia că știi ce a gândit și a scris Platon e un ușor sacrilegiu, însă pentru un neofit, aceasta e o lectură deloc superficială, care oferă informații și contextualizează mulțumitor. Alternativa ar fi chiar lectura lui Platon, de multe ori inaccesibilă din cauza limbajului și a volumului mare  de texte scrise de filosof pe teme dintre cele mai diverse. Ceea ce surprinde, după lectura cărții, e vastitatea minții scormonitoare a filosofului grec, care acoperă practic aproape orice întrebare fundamentală legată de individ sau de stat.

Nota mea: 9

6.„Constantin Thiron, Conflictul dintre știință și religie. Asupra liberei cugetări”, studiu introductiv, notă asupra ediției, note de subsol și antologie de Marius Rotar, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2016, 308 pagini

Universitar și medic ieșean, Constantin Thiron a militat activ pentru separarea Bisericii de Stat, în prima jumătate a secolului XX. Cartea reunește câteva dintre cele mai cunoscute luări de poziții, precum și texte care combat opiniile lui Thiron. Citite în ordinea propusă de Marius Rotar, textele oferă o imagine asupra unei lumi în care polemica și verbul acid, tăios, adeseori la limită, jucau un rol fundamental. Nu lipsește umorul; în timpul unui congres științific la Galați, Thiron este împiedicat să vorbească; în sală se stinge lumina și publicul este împărțit în două; reacțiile sunt parcă desprinse din Caragiale. Sunt remarcabile, în ordine, consecvența aproape maniacală a lui Thiron de a practica ceea ce predică și, apoi, actualitatea ideilor sale. Se vede munca de cercetare din spatele volumului; din păcate, însă, câteva greșeli typo (care ar fi trebuit corectate de un redactor de carte ceva mai atent) îngreunează lectura.

Nota mea: 7

7.Giovanni Papini, „Gog”, București, Editura Polirom, 2012, 272 de pagini

Cartea este jurnalul intim al unui miliardar blazat, mizantrop și excentric. Sub pretextul jurnalului, asistăm la întâlniri cu personalități celebre și expuneri ale unor idei dintre cele mai neobișnuite. Marele merit al cărții este că vehiculează un număr impresionant de idei (e adevărat, unele dintre ele fascistoide sau de-a dreptul iraționale). E de apreciat doza de ironie a lui Papini și modul în care persiflează arta modernă sau grandomaniile speciei umane. Întâlnirile imaginare cu Ford, Gandhi, Einstein, Freud, Lenin, Edison, Wells, G.B Shaw, Knut Hamsun, Pitagora sunt, în același timp, punctul forte și marea slăbiciune a textului. Punct forte pentru că Gog are o viziune proaspătă, uneori originală asupra ideilor personalităților cu care se întâlnește. Slăbiciune, deoarece ideea este repetitivă; mai mereu îl avem pe Gog musafir, ascultând un monolog. Tehnica aceasta literară devine obositoare. Finalul e și el destul de abrupt.

Nota mea: 8

OVIDIU  IVANCU  este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…