Avem, așadar, timpul povestitorului, al scriitorului, timpul poveștii, apoi, timpul fiecărui personaj și, mai presus de toate, căci el este într-adevăr o enigmă încă insuficient cercetată, avem timpul lecturii, momentul precis în care un text este lecturat. Dacă despre timpul poveștii și al autorului ei se pot spune multe, de treaba aceasta ocupându-se criticii și istoricii literari, timpul lecturii e cu desăvârșire volatil. Nu înseamnă, însă, că trebuie ignorat, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, timpul lecturii este cel esențial, el distorsionează definitiv și ultim toate celelalte timpuri, forțându-le să i se supună. Timpul lecturii este și singurul care produce efecte concrete. Societățile umane, prin liderii lor, sunt animate de idei care se nasc în timpul lecturii. Cărțile în sine, cu autorii lor cu tot, n-ar valora mare lucru dacă n-ar fi actualizate perpetuu, odată cu fiecare citire.

1. Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”, București, Editura Humanitas, 2013, 215 pagini

Cartea reunește 41 de texte, dedicate unor personalități literare, conturate subiectiv… amintiri, frânturi de amintiri și o perpetuă încercare de a reconstitui contexte istorice, literare etc. Dimisianu vorbește, printre alții, despre Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sorin Titel, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Tiberiu Utan și alții, cunoscuți în împrejurări dintre cele mai diverse. Punctul forte al textelor mi se pare a fi tocmai stilul lui Dimisianu, degajat, suav-evocator, fără arborescențe stilistice inutile și fără exces de judecată, mai tot timpul preocupat să înțeleagă fenomene și mai deloc interesat de judecăți etice. Cu toate acestea, cartea apare ca fiind destul de inegală. Unele informații și chiar formulări se repetă de la un text la altul, ca și cum ele nu ar fi fost gândite și asamblate pentru a forma o carte coerentă. Se simte, uneori, nevoia aranjării textelor într-o oarecare ordine cronologică, cititorul fără experiența timpului despre care se povestește având probleme în a le plasa în context. De altfel, contextul însuși este cel care, poate, ar fi trebuit mai bine conturat. Cumva, se pare că Dimisianu ignoră trecerea vremii și dispariția din memoria noii generații a unor evenimente care, pentru domnia-sa, țin de minima cultură generală. Cartea rămâne, totuși, în ciuda unor astfel de scăderi, un document literar important și o demonstrație de virtuozitate stilistică.

Nota mea: 7

2. José Saramago, „Evanghelia după Isus Cristos”, Iași, Editura Polirom, 2012, 420 de pagini, traducere de Mioara Caragea

Romanul a fost publicat în 1991 și respectă întocmai stilul consacrat al lui Saramago; este scris folosindu-se doar punctul și virgula. Ca subiect, avem nașterea, copilăria și moartea lui Isus, toate prezentate cu detalii deloc canonice. Iosif, tatăl lui Isus, moare crucificat, după ce poartă permanent povara de a nu-și fi salvat decât fiul, atunci când se produce masacrul comandat de Irod împotriva copiilor din Betleem. Într-o conversație savuroasă cu Dumnezeu și Diavolul, pe mare, Isus află ca nașterea și crucificarea lui trebuie să servească unui singur scop: necesitatea lui Dumnezeu de a-și extinde supremația nu numai asupra poporului ales, ci și asupra întregii lumi. Maria din Magdala este, aici, iubita și amanta lui Isus, cel care, la un moment dat, încearcă din răsputeri să ducă o viață obișnuită, în locul celei pe care i-o destinase Dumnezeu. Pe cruce, în momentul morții, apare Dumnezeu, iar Isus, referindu-se la el, rostește cuvintele: „Oameni, iertați-l, pentru că nu știe ce-a făcut”. O carte scrisă cu inteligență, cu ironie pe alocuri. Naratorul iese frecvent din timpul poveștii pentru a anticipa sau pentru a comenta, în cheie modernă, anumite fapte. De aici, și  atmosfera bizară a textului; ai senzația că te afli în secolul XXI și o mână nevăzută îl trage pe Isus din timpul său, aducându-l în contemporaneitate. Dumnezeu apare ca vindicativ, între el și diavol manifestându-se o relație de simbiotică interdependență. Stilul lui Saramago știrbește întru câtva dialogurile care, redate în mod clasic, ar fi avut, probabil, ceva mai multă savoare.

Nota mea: 9

3.Kate Chopin, „The Awakening”, HarperCollins Publishers, London, 2011, 211 pagini

Publicat în 1899, romanul este considerat un manifest feminist avant la lettre, motiv pentru care a avut, în epocă, o receptare negativă. Personajul principal, Edna Pontellier, soție și mamă a doi copii, descoperă treptat că viața pe care o duce nu o mulțumește. În timpul unei veri petrecute în Grand Isle, o mică insulă în Louisiana, nu  departe de New Orleans și granița cu Mexicul, Edna se îndrăgostește iremediabil de Robert Lebrun. Realizând că povestea lor de dragoste nu va avea niciun viitor, Robert încearcă să stea departe de Edna. Între timp, aceasta se bucură de atenția lui Alcee Arobin. În cele din urmă, incapabilă să facă o alegere care să-i permită să-și împace și trăirile interioare și convențiile sociale ale epocii, Edna se sinucide, înecându-se în mare, într-un gest ritualic de eliberare (Robert fusese acela care o învățase să înoate). Romanul este destul de subțire ca poveste și deloc ingenios în materie de rezolvare narativă a conflictelor. Pe alocuri, nemulțumirea eroinei e în așa fel construită, încât pare, mai degrabă, un capriciu decât o adevărată  „trezire”, așa cum anunță titlul.

Nota mea: 7

4. Ilf și Petrov, „Vițelul de aur”, Iași, Editura Polirom, traducere din limba rusă de Tudor Mușatescu și Ion Mihail, revizuită și adăugită de Magda Achim, 2012, 376 de pagini

Romanul se dorește a fi o satiră a societății sovietice din prima parte a secolului XX. Ostap Bender, un escroc ingenios, hotărăște să-l șantajeze pe Alexandr Ivanovici Koreiko, un funcționar care a ajuns multimilionar, delapidând, prin diverse manevre, banii statului. După multe peripeții, șantajul reușește, Bender se trezește milionar, dar constată că viața sa nu devine în niciun fel mai bună. În lumea sovietică, de la camerele de hotel și până la materialele de construcții, toate sunt rezervate diferitelor organizații comuniste, așa că un particular, fie el și milionar, nu prea are cum să-și cheltuie banii. În final, Bender hotărăște să cumpere cu milionul obiecte de aur, încercând să treacă Nistrul, în România. La întâlnirea cu vameșii români, este descrisă o scenă antologică: Bender învățase, în rusă, câteva cuvinte pe care le strigă vameșilor: „Trăiască România mare!”. Vameșii români, deloc impresionați, îl jefuiesc și îl trimit înapoi, în Uniunea Sovietică. Satira este spumoasă, absurdul atinge, uneori, cote care îl debusolează  pe cititorul familiarizat cu comunismul; el nu mai știe exact dacă ar trebui să râdă sau să se întristeze. Prezența celor două finaluri, știrbește, totuși, câte ceva din unitatea cărții. Per ansamblu, o lectură utilă, în care se pot urmări cu plăcere atât subiectul, cât și construcția textului

Nota mea: 10

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…