Deşi, formal, sistemul de caste este în India în afara legii, deşi Mahatma Ghandi visase să construiască această ţară pe baza unui egalitarism care îşi propunea să abolească acest sistem, deşi s-au făcut paşi importanţi prin acceptarea la studii a studenţilor proveniţi din castele inferioare, India rămâne totuşi ţara în care casta face de multe ori legea. În mentalul colectiv al unei naţiuni de peste un miliard de locuitori, schimbările se produc lent şi în niciun caz sub imperiul legilor elaborate de Guvernul de la New Delhi.

Poate că vă întrebaţi cum funcţionează concret acest sistem de caste?! Nu e suficient ca el să fie în afara legii, nu e suficient ca sistemul să recunoască la nivel oficial că fiecare indian, indiferent de casta din care provine, are acces la educaţie şi poate ocupa orice funcţie publică doreşte?! Ei bine, nu. Cel puţin în India nu e suficient! Pe stradă, în traficul haotic din marile oraşe indiene poţi vedea frecvent mici tamponări între maşini (mai toate pline de zgârieturi) şi ricşe. De multe ori, chiar fără nicio vină, cel care îşi conduce ricşa este pălmuit în plină stradă. Cu rare şi pitoreşti excepţii, oamenii aceştia aparţin castelor inferioare pe când posesorul unei maşini e deja mai bine plasat în această patriarhală ierarhie socială. Ceea ce uimeşte privitorul neobişnuit cu asemenea scene e: 1. gratuitatea actului în sensul că de cele mai multe ori vinovăţia nici măcar nu aparţine celui pălmuit şi 2. lipsa de reacţie a celor din castele inferioare. Imaginea e înspăimântătoare şi greu de redat în cuvinte. Victima îşi acoperă faţa şi aşteaptă ca şoferul maşinii să se plictisească sau să obosească tot aruncând pumni în stânga şi în dreapta. În mintea acestor oameni este exclusă orice idee de rezistenţă. Nu vorbesc neapărat de rezistenţa fizică, ci de o gamă întreagă de forme de protest la care cel din castele inferioare nici măcar nu visează. Oricum, nu ar avea multe opţiuni: îmi şi imaginez faţa unui poliţist care primeşte o plângere pentru astfel de agresiuni… Cât despre justiţie, în ţara în care termenele de judecată se stabilesc în funcţie de „atenţia” pe care o acordă petiţionarul slujbaşilor statului, cu siguranţă plângerea ar fi repede pierdută prin sertarele încăpătoare ale birocraţilor indieni.

Cum marea majoritate a căsătoriilor sunt încă aranjate de părinţi sau diverse alte rude, tinerii din castele inferioare nu au multe şanse de a se căsători cu cineva din afara castei. Mizeria şi nedreptatea pe care aceşti oameni s-au obişnuit să le considere ca fiind un fel de implacabil destin colectiv se transmit din generaţie în generaţie. Dacă aveţi vreodată curiozitatea de a privi arborele genealogic al politicienilor indieni sau al vedetelor de la Bollywood aţi putea constata că funcţiile şi talentul cinematografic sunt chestiuni de familie. Inutil să vă mai spun că acestea nu pot fi coincidenţe.

În universitatea la care predau învaţă mulţi studenţi care aparţin castelor inferioare. O vreme am crezut că aceasta este soluţia salvatoare. Desigur, ca de multe ori în India, am fost naiv. O prietenă îmi reda nu cu multă vreme în urmă o conversaţie cu un bărbat matur care conducea o ricşă cu toate că avea un masterat în economie. Nimeni nu îl angajase. În sectorul public, e nevoie de mită şi relaţii iar în sectorul privat familiile indiene sunt destul de numeroase pentru a-şi selecta angajaţii nu doar pe baza competenţei. Omul despre care vă vorbesc avea o soţie şi câţiva copii pe care trebuia să îi întreţină cu ceva mai mult de o suta de dolari pe lună (asta dacă era norocos!). În acelaşi timp, unul dintre studenţii mei, un tânăr de bună credinţă, dar cu foarte multe lacune, este deja contabil la o firmă destul de mică ce aparţine rudelor lui. Îi privesc pe toţi aceşti studenţi prin sălile de curs sau prin biblioteci şi mă întreb câţi dintre ei vor muri mai târziu de foame (la propriu!). Există, desigur, excepţii. Nu am date statistice care să îmi permită să vorbesc despre dinamica lor. Cu toate astea, e clar că sistemul de caste în India nu poate fi abolit prin decret.

Aproape orice indan adult are în propriul său sistem de valori sertăraşe speciale pentru fiecare castă. Totul e organizat acolo, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Faţă de străini (în special, europeni şi americani), indianul despre care vorbesc are un respect nemărginit. Străinul poate încălca reguli, multe lucruri îi sunt permise pe de o parte pentru că din start e asimilat omului bogat iar pe de altă parte pentru că, derutaţi de faptul că nu-i pot aşeza într-o castă anume, indienii pleacă de la presupoziţia că străinul trebuie să aparţină castei superioare.

Câteva cuvinte despre „untouchables”… Desigur, oficial ei nu mai există, însă între realitatea străzii şi cea a hârtiilor oficiale se naşte o prăpastie care nu poate fi acoperită uşor. În Varanasi, de pildă, unul dintre locurile sacre din India, pe malul Gangelui există crematorii unde, oficial, oricărui decedat i se acordă minimul respect de a fi incinerat conform tradiţiei. Cine merge în Varanasi, însă, vede plutind pe Gange cadavre descompuse ale oamenilor care, evident, nu au avut rude care să le plătească incinerarea. Cei care se ocupă de incinerarea cadavrelor sunt de multe ori copii. Ei sunt, desigur, „untouchable”… în lumea lor, rare sunt contactele sociale cu ceilalţi. Acesta este un univers în sine, care nu se amestecă niciodată cu lumea cartierelor verzi şi răcoroase din Delhi, Kolkata sau Mumbai, cu lumea hotelurilor de cinci stele, cu India văzută de pe geamurile maşinilor „Ambassador” pe care le folosesc politicienii. Este o altă Indie, la fel de „incredible” ca şi cea din pliantele turistice, dar într-un cu totul alt sens, bineînţeles. Este o Indie atemporală. Oricum, pe continentul acesta timpul trece cu totul şi cu totul altfel…

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India…