Jurnal găgăuz
Din rațiuni lesne de înțeles, jurnalul va fi publicat în varianta sa (auto) – cenzurată. Dacă se va transforma vreodată în carte, va putea fi citit în integralitate.
-Septembrie 2016 –
Pentru începutul noului an universitar, mă întorc de la Alba Iulia cu mașina. Două sunt avantajele imediate: evit drumul îngrozitor cu microbuzul de la Comrat la Chișinău și, mai apoi, de acolo la Cluj, cu autocarul. Apoi, am șansa de a cunoaște mai bine Republica Moldova, sunt mult mai mobil… Evident, rătăcesc drumul de nenumărate ori. În loc să trec granița pe la Leușeni, ajung la Sculeni. De acolo, fac dreapta spre Chișinău, însă drumul se dovedește a fi infernal. Un drum în lucru, unde nu poți merge cu mai mult de 30-40 km/oră, pe porțiuni de câteva zeci de kilometri. Apoi, odată ajuns în Chișinău, îmi ia ceva timp până să găsesc ieșirea spre Cimișlia-Comrat. Firește, Chișinăul putea fi evitat. Următoarele drumuri către Ardeal mă vor obișnui cu ruta aceasta complicată: peste 600 de kilometri.
Cimișlia este un orășel la mai puțin de 30 de kilometri depărtare de Comrat, în afara Găgăuziei. Cu toate astea, ce diferență! În Cimișlia se vorbește românește… E uimitor cum, pe un teritoriu atât de mic, se pot găsi diferențe atât de mari. Găgăuzia și zonele limitrofe sunt foarte diversificate etnic. Găgăuzi, bulgari, turci, ucraineni, moldoveni, rromi, evrei (puțini la număr), trăind toți în comunități foarte apropiate geografic una de cealaltă. Cu toată această diversitate etnică, însă, diversitatea religioasă aproape că nu există. Cu excepția câtorva confesiuni creștine pe care lumea le privește, în general, cu suspiciune, majoritatea este creștin-ortodoxă. În Cimișlia se fac niște plăcinte extraordinare… Se întâmplă adesea ca, în drum spre Odessa, autocarele să oprească în fața micului magazin din Cimișlia, pentru a cumpăra plăcinte… enorme, calde, cu varză, cartofi, măr sau dovleac.
Ajung la Comrat dimineața, pe la 6… O ceață teribilă, vizibilitate minimă, frig… Mă deprimă ideea toamnei și a iernii care se anunță. La cămin, se fac lucrări în camera pe care o ocupasem anul trecut. Mi se oferă alta, mult mai mică. Înțeleg că e o soluție temporară, însă nu peste multă vreme încep să pricep că, uneori, nimic nu e mai definitiv decât starea de provizorat. Noua mea cameră are o singură priză, două paturi și un spațiu de aproximativ 60-70 de centimetri între ele. Apa caldă, la capătul coridorului. Insist să mi se ofere vechea mea camera, mult mai spațioasă, cu un balcon generos. Deși nici aici nu există apă caldă, sunt măcar mai multe prize și nu am senzația de claustrofobie pe care mi-o creează cea în care stau acum. După ce îmi așez hainele în dulap și puținele lucruri pe care le am cu mine pe patul în care nu dorm, constat că, dacă fac efortul de a mă plimba de la un capăt în altul al încăperii, aproape că amețesc. Din trei pași sunt la usă, acolo mă întorc, încă trei pași și am ajuns la capătul camerei. Insistențele mele dau rezultate. În ziua când mă întorc în vechea mea cameră, mă simt fericit…
La universitate, agitație maximă. Alegeri prezidențiale, alegerea Rectorului, plus o comisie de acreditare care va veni de la Chișinău. Aflu că voi preda două cursuri noi, pentru studenții anului I, Română-Engleză. Grupa are 10 studente. Mă privesc cu o anume suspiciune la care mă așteptam. Zilele acestea, se vorbește din ce în ce mai mult de unirea Moldovei cu România. Doar e campanie electorală… E adevărat că tema e mult mai prezentă în dezbaterile de la București decât aici. După primele ore de acomodare, evident, abordăm subiectul. Sunt întrebat ce cred despre unire. Modul în care e formulată întrebarea mă face să cred că aici, există încă oameni care cred că unirea poate fi decisă astăzi și înfăptuită mâine. Găgăuzii se tem de o astfel de perspectivă. Una dintre studentele mele îmi aduce aminte despre masacrul armatei române, în perioada alianței cu Germania nazistă. Bănuiesc că se referă la uciderea câtorva zeci de mii de civili de către armata română la Odessa, în 1941. Ascult întrebările și comentariile lor, încercând să formulez un răspuns. În România se vorbește destul de puțin despre asta, însă aici, în multe familii de găgăuzi, mai există destule amintiri, transmise din generație în generație, despre aroganta și cruzimea românilor.
Încep prin a le spune că Unirea e, în esență, o chestiune simplă… Dacă, în contextul legislativ actual din Republica Moldova și România, se poate realiza, bine, dacă nu, nu… E nevoie aici de schimbarea Constituției și de referendum. În actuala situație din Republica Moldova, un astfel de referendum nu va putea fi niciodată validat… Nu există un curent majoritar favorabil. Apoi, chiar dacă se va întâmpla, mai rămâne problema României… Ca stat membru UE, am recunoscut existența unor granițe… E greu de presupus că, în actualul context geo-politic, cineva va încuraja sau va trece cu vederea încercarea de rediscutare a granițelor. Așadar, problema aproape că nu există… În principiu, însă, într-o democrație, deciziile de genul acesta, majore, se iau atunci când corpul social e gata să și le asume… Nu e cazul acum. Dacă vreodată, în dreapta și în stânga Prutului va exista o dorință reală, generalizată, presantă, de a ne uni, atunci, cine știe… Momentan, mi se pare doar o temă de campanie electorală. Periculoasă…
Cât privește comportamentul armatei române în Al doilea Război Mondial, aici problema e mai delicată. Exclud din start explicația conform căreia, în perioada respectivă, mai toate forțele combatante au comis atrocități. Faptul că altul ucide nu poate fi nici scuză și nici pretext pentru propria ta crimă. Le spun că au dreptate… lucrurile acestea s-au întâmplat. Ele trebuie asumate și discutate lucid. Însă, ar fi o eroare să judecăm prezentul exclusiv prin prisma trecutului. Între mine și soldații români care au masacrat zeci de civili nevinovați acum mai bine de o jumătate de secol e aceeași legătură ca între un student găgăuz și criminalii de război sovietici. Adică, niciuna… E adevărat că devenim vinovați, însă, în momentul în care negăm sau căutăm scuze pentru ce s-a întâmplat. Abia atunci, devenim părtași la crimă… Din câte îmi dau seama, există această temere… teama de românul care invadează, care asimilează, care distruge… Niciun argument logic nu poate învinge temerile individuale, bazate pe o memorie recentă…
Constat, cu surprindere și plăcere, că există o comunitate… internațională la Comrat. Îl cunosc pe F.M, un bursier american Fullbright și, mai apoi, prin intermediul lui, pe D.G, H.B și alți câțiva americani și francezi care lucrează pentru un ONG. După mai bine de o jumătate de an de când sunt la Comrat, încep să înțeleg lumea de aici. Le cer studenților mei să-mi vorbească despre satele din care vin, despre legenda numelor satelor respective, despre comunitățile care locuiesc acolo. Le ascult poveștile, trăind cu senzația că aflu lucruri noi care mă ajută să pricep mai multe. Acomodarea într-un spațiu diferit de al tău urmează o curbă previzibilă… O cunosc, o anticipez… Momentul extazului, al întâlnirii cu noul, momentul dezamăgirii, al lipsurilor cotidiene, urmate de momentul în care îmi voi dori să ajung cât mai repede în țară. Apoi, curba devine linie dreaptă, intervine calmul și rutina. Abia atunci se va fi petrecut acomodarea.