Din rațiuni lesne de înțeles, jurnalul va fi publicat în varianta sa (auto) – cenzurată. Dacă se va transforma vreodată în carte, va putea fi citit în integralitate.

Octombrie 2016

Pentru că Iașul e atât de aproape, aproximativ, 3-4 ore de condus, hotărăsc să trec granița spre România, însoțit de D.G (voluntar american în Corpul Păcii) și F.M. (bursier american Fulbright) Pretextul, lansarea mea de carte, la Târgul de Carte de la Iași. Pentru ei, e prima vizită în România. Pentru mine, e o adevărată ușurare să știu că nu conduc sute de kilometri fără a schimba o vorbă cu cineva. Plecăm din Comrat la 5 dimineața, pe o vreme destul de urâtă. Mai târziu, începe să și plouă. Planul este ca, la întoarcerea din Iași, să petrecem noaptea la Chișinău, să ne bem cafeaua de dimineață în capitala Moldovei și apoi, către seară, să o pornim spre Comrat. În Iași, prima oprire este la Starbucks-ul de la intrarea în Pallas Mall. După lansare, o altă cafea și o oră în care jucăm biliard. Apoi, pe o ploaie ușoară, însă enervantă, către seară, o pornim înapoi către Chișinău. Situația are ceva inedit: deși sunt în țara mea, va trebui să-i trec granița pentru a mă întoarce „acasă”… Până la urmă, cred că mă va obseda noțiunea de „acasă”. Am scris despre asta în nenumărate rânduri, însă, cumva, simt că nu am epuizat subiectul. Rămâne ceva din ceea ce trăiesc nespus… nu știu ce… cel puțin, nu deocamdată.

În Chișinău, ajungem noaptea. Întuneric, ploaie, un șofer care conduce pentru prima dată pe străzile Chișinăului… ingredientele perfecte pentru a garanta o încercare haotică și nereușită de a găsi hotelul pe care îl rezervaserăm. Sunt obosit, însă, pentru că sunt atât de aproape de un pat confortabil și o cameră călduroasă, nu vreau să renunț. Mă învârt în jurul acelorași străzi mai bine de o oră, încercând să înțeleg ceea ce încearcă să-mi spună gps-ul. D.G și F.M sunt și ei obosiți; preferă să nu spună nimic, având încredere în omul de la volan. Însă, omul de la volan realizează în curând că nu va ajunge la hotel în ritmul acesta. Mă gândesc, la un moment dat, să-mi abandonez mașina într-o parcare și să mergem cu un taxi. Însă, D.G sugerează că ar fi bine să oprim să mâncăm undeva. După cină, resetăm gps-ul și, în cele din urmă, ajungem. Hotelul Edem e pe o stradă neluminată. Parcarea despre care vorbeau pe site e, de fapt, un loc viran și îngust, între două clădiri, în stânga hotelului. Sunt ușor iritat. Nu pare a fi locul în care să putem bea o cafea, în liniște, a doua zi dimineața.

A doua zi, o ploaie torențială. Plec în căutarea unui bancomat, alături de D.G. După câteva tentative, găsim unul și sărbătorim cu o cafea și o țigară, în centrul Chișinăului, la o terasă acoperită. Reîntorși la hotel, am o conversație suprarealistă cu proprietara. Camera ar fi trebuit să coste 480 de lei moldovenești, mi se cer 500. De factură nici nu poate fi vorba. Sunt deja iritat, așa că îmi exprim nemulțumirea, deși, evident, las pe masă cei 500 de lei. Femeia începe brusc să țipe. Îmi spune că 20 de lei e prețul unei cafele, mă întreabă cam cât plătesc pentru o cameră ca asta în România. Totul pe un ton care zgârie timpanele. Încerc să îi explic că nu e vorba de sumă, ci doar de un principiu… Nu mă înțelege… Continuă să îmi spună cât de insignifiantă e suma de 20 de lei… mai adaugă ceva despre cum ar fi trebuit să îi dau codul pin al cardului, dacă aș fi vrut să plătesc cu el… E ceva în tonul ei care deranjează mai mult decât ceea ce încearcă să-mi spună. Plătesc și plec. Urmează prânzul la Smoke House, în Chișinău. Meniuri în română și engleză, chelneri care vorbesc engleză, română și rusă, o atmosferă boemă, unde cunosc mai mulți voluntari americani. F.M rămâne în Chișinău peste noapte.

Seara, ne întoarcem către Comrat, cu o scurtă oprire în Cimișlia, pentru plăcinte.

D.G. vrea să învețe română. Îl ajut… ne întâlnim de trei ori pe săptămână, la mine în cămin. Face progrese, îl ajută și limba rusă, pe care o vorbește bine. Într-una dintre aceste întâlniri, o bătaie în ușă… Deschid, în fața mea se află un tânăr cu plete și o barbă preoțească. Mă întreabă în engleză dacă știu parola de wi fi din cămin. Nu știam nici măcar că există wi fi… îmi spune apoi că e student român la Cluj și că predă la unul dintre liceele din Comrat. Îl invit înăuntru și povestim toți trei până târziu. D.G pleacă primul, B. mai rămâne o vreme.

În curând, vor fi alegeri. Alegeri prezidențiale în Republica Moldova, alegeri pentru Adunarea Parlamentară aici, alegeri la Universitate, pentru funcția de rector. Se anunță o lună încărcată. […] Aflu că și eu trebuie să votez pentru noul Rector.  […] Este aceasta, din nou, o ironie pe care mi-e imposibil să n-o remarc. Deși, de ani buni, am renunțat să mai votez, în România, iată-mă aici, obligat să o fac.[…] Aici, nu există față de vot pudoarea care se manifestă în Europa. Toată lumea te întreabă deschis pentru cine vei vota și așteaptă un răspuns la fel de deschis. […] De altfel, am remarcat că există aceeași atitudine și față de alte subiecte care, în România, nu sunt abordate cu atâta franchețe. Nu e deloc neobișnuit să fii întrebat ce religie ai, dacă ai sau nu familie, copii… dacă vreunul dintre răspunsuri nu se potrivește cu așteptările celui care întreabă, ți se spune în față ce e bine și ce nu, ce ar trebui să faci și ce nu. Deși există atât de multe tabuuri, când vine vorba de viața privată, se pare că mulți dintre cei de aici cred că ar avea un drept natural să te sfătuiască, să-ți arate drumul pe care trebuie să mergi. Nu de puține ori, astfel de conversații mă descumpănesc. Încerc să evit răspunsurile frontale, dar îmi e din ce în ce mai greu s-o fac.

După foarte mulți ani, moldovenii își aleg prin vot direct președintele. Favoriți, un candidat care este etichetat drept pro-rus (I.D) și o candidată care poată eticheta de pro-europeană (M.S). În România, se vorbește mult despre etichetele candidaților de aici. Senzația mea e că lucrurile nu sunt atât de simple. În Găgăuzia, cel puțin, părerea generală e că Uniunea Europeană se destramă, că e un bloc economic cu foarte multe probleme, în vreme ce Rusia e stabilă și predictibilă. Însă, adevărurile la care ajunge fiecare sunt legate de informațiile pe care le are.

Am o discuție cu studenții mei despre adevăr. Cum stau în fața lor, ridic de pe masă un manual, îl întorc cu fața către ei și îi întreb ce văd. Fiecare îmi descrie coperta. Le spun mai apoi că, de unde stau eu, văd coperta patru a cărții, adică ceva cu totul diferit de ceea ce văd ei. Și eu și ei putem pretinde că am spus adevărul atunci când am descris obiectul, fiind cât se poate de sinceri când afirmăm asta; cu toate acestea, adevărurile fiecăruia dintre noi sunt fragmente de adevăr. Este fragmentul de adevăr minciună?! Greu de spus… Încerc să le transmit, astfel, două lucruri: 1. Adevărul este o percepție subiectivă și 2. Nu poate exista adevăr decât atunci când poți avea, dacă nu toate, atunci măcar cât mai multe informații despre obiectul analizat. Am încercat un astfel de experiment și când predam în țară. Nu știu dacă am fost suficient de convingător… Probabil că nu… Dacă, însă, am reușit să creez un cât de mic dubiu, e suficient…

Se apropie iarna, se apropie sărbătorile. Încă nu am reușit să surprind ritmul în care se mișcă lumea de aici. Am câteodată impresia unei interminabile lentori pentru ca apoi, brusc, totul să înceapă a merge pe repede înainte. […] Pe stradă, la fel… totul e calm și așezat, pentru ca, într-o bună zi să constat că trebuie să ocolesc tot orașul pentru a ajunge în centru. Străzile sunt blocate pentru un forum economic, traficul lent din acest orășel provincial, patriarhal, se transformă în zgomot infernal, cu claxoane și mașini care circulă bară la bară… Poate fi asta o metaforă care să definească ce se întâmplă în general, în  această parte de lume?! Nu știu… Debusolant…

noiembrie 2016

E ceva, deopotrivă fascinant și  trist, în iluzia pe care o au moldovenii că alegerile prezidențiale vor schimba fundamental ceva în propria lor viață, imediat, ireversibil… Am avut ocazia să observ mai multe tipuri de alegeri, de când sunt aici. Alegerea Președintelui Republicii, alegerea Rectorului Universității în care predau… Ambele, în două tururi de scrutin. Ambele, desfășurate cu o încrâncenare teribilă. Susținătorii uneia sau alteia dintre tabere au recurs la un întreg arsenal […]. După alegeri, aceeași polarizare extremă. Fericirea excesivă a câștigătorilor vs. tristețea la fel de excesivă a învinșilor. Viața însăși, în lungile și agonizantele săptămâni și luni de dinaintea alegerilor, pare a-și fi suspendat cursul firesc. Nu și-l reia nici acum, după alegeri… Totul pare amorțit, în expectativă, fiecare încearcă să se poziționeze, să ocupe un loc mai bun la masa învingătorului sau să reducă din pierderi, dacă s-au situat în tabăra învinsului.

Am și o experiență personală interesantă legată de alegeri. N-am făcut niciodată un secret din faptul că, în ultimii mulți ani, n-am mai votat nici în alegerile prezidențiale din România, nici în cele locale și nici în cele parlamentare. Ar fi multe de spus în apărarea poziției mele, mă rezum doar la a spune că acest drum pe care merge România astăzi nu mai poate fi schimbat, în liniile lui majore, de oamenii politici de azi. Firește că, dacă ar fi să reapară un Gigi Becali, Un Vadim Tudor, un echivalent al lui Jean Marie Le Pin, Berlusconi sau Donald Trump, m-aș simți obligat să votez. Așa, însă, când sistemul de alianțe politice i-a cuprins, rând pe rând, ca adversari și parteneri, pe mai toți oamenii politici români importanți de azi, mi se pare că a mă prezenta la urne ar fi un ritual golit de sens, ca un semn al crucii făcut în dreptul vreunei biserici… nu ajută, nu strică, nu folosește, nu modifică în niciun fel coordonatele majore pe care se deplasează lumea în general sau viața mea particulară. Aici, însă, am votat. Având un contract de muncă cu Universitatea din Comrat, a trebuit să particip la alegerea Rectorului. […] Sa fie aceasta un fel de abdicare morală, un soi de lașitate?! Tot ce știu e că mă simt extrem de inconfortabil și enervat… mă enervează, în primul rând, ideea că, o vreme, alegerile și complicata lor aritmetică, îmi țin mintea ocupată. Ocupată cu lucruri care nu mă privesc direct, care sunt absolut irelevante pentru sistemul meu de valori, pentru viața mea interioara. […] Mă amuză situația. O privesc ca pe o dovadă a lipsei mele de orientare și apetență politică.

Pentru prima dată, sărbătoresc Thanksgiving. Sunt invitat la o cină, în casa unde locuiesc H.B, R. și C., o americancă și doi voluntari francezi. Lume multă, câțiva localnici, gazdele voluntarilor americani prezenți la cină. Stau într-un colț cu A.N, gazda noastră, o femeie găgăuză care trebuie să aibă undeva în jur de 70 de ani. O femeie fascinantă. Vorbește română și are și ce povesti. Memoria ei păstrează amintiri din timpul războiului, amintiri din timpul ocupației, amintiri din timpul sovieticilor și, firește, amintirile lumii în care trăim acum. E mică de statură, are ceva cochet și autoritar în modul în care se îmbracă, vorbește și se mișcă. O întreb care a fost cel mai greu an pentru ea. Îmi povestește despre foametea de după război, despre cum copiii i s-au risipit în Rusia (vorbește cu ei, din când în când, pe internet)… În ultimii ani, A.N găzduiește mai tot timpul voluntari europeni și nu numai. Este o femeie în casa căreia au stat, mâncat, dormit oameni din culturi diverse, vorbind limbi diferite, având diferite valori. A.N îmi apare ca un soi de spectru din alte lumi… are o politețe care nu aparține vremurilor noastre, o toleranță scăzută la fumători și consumatorii de votcă, însă, în același timp, o dorință și o putere de a accepta ceea ce e diferit care mă impresionează profund.

Consum din abundență un vin roșu, din Găgăuzia. Sub influența lui, accept să joc o partidă de șah cu o fetiță de școală primară, venită la cină cu familia ei, cei care îl găzduiesc pe D.G. Abia știu să mut piesele, fata este campioană a Moldovei. Înaintea partidei, are un ceremonial aparte. Așezăm piesele, îmi întinde mâna, i-o strâng într-un gest de fairplay care îmi place și care, făcut de un copil de vârsta ei, cu seriozitate, este plin de semnificație. Fata își dă repede seama că joacă împotriva unui amator. În pauzele dintre o mutare și alta desenează senină ceva pe o bucată de hârtie și, mai apoi, colorează. Se întrerupe când trebuie să mute… Firește, pierd rapid și fără drept de apel. La sfârșitul partidei, îmi întinde din nou mâna, o felicit și mă ridic. Este o seară agreabilă, în urma căreia mă voi alege, totuși, cu o serioasă durere de cap ce va dispărea abia în seara următoare.

La universitatea, am un curs în ziua imediat următoare alegerilor prezidențiale. Intru în sală, studenții mei debordează de veselie. Nu toți, e adevărat. Îi întreb care e motivul. În ziua respectivă, au și un test… Bucuria nu e legată de test, ci de rezultatul alegerilor. Depășesc momentul și începem să lucrăm… Rămâne, totuși, o întrebare legată de patimile politice. Dacă nu politicienii schimbă lumea în mod fundamental, atunci cine? Cum se stabilește cursul general al istoriei? În naivitatea mea, cred că în subterane. Oamenii politici reprezintă doar curente, majoritare sau nu, în diverse societăți. Cum se nasc ele, însă? Cred că în zeci și zeci de ani, din experiențe personale, din frustrări, din nostalgii, din cărți, din filme, din falsificarea memoriei, din propagandă… Ideile încep să circule în subteranele lumii și, mai apoi, își găsesc reprezentanți în lumea politică. Reprezentanți care nici măcar nu au habar, unii dintre ei, că reprezintă idei care nu le aparțin și care sunt, mai toate, emanații ale unui vacarm uman indistinct, care bolborosește în adâncuri… Poate că e, totuși, aceasta viziunea idilică a unui om care nu are suficiente informații pentru a sesiza pragmatismul din jurul său… Nu știu.

Poate că cea mai mare frustrare personală, conștientizată deplin abia luna aceasta, e că nu pot vorbi despre cărțile pe care le citesc atât de mult pe cât aș vrea. Conceptul de ficțiune pare, de multe ori, străin […]. Pentru mulți […], cărțile trebuie să aibă o morală conformistă și, atunci când n-o au, ele devin respingătoare din start. Încerc să strecor o discuție despre cartea lui Saramago, cea pe care am citit-o recent, „Evanghelia după Isus Cristos”… Un eșec total. Trebuie să găsesc formule de a mă adapta. Mi se pare că mult prea multe produse culturale care ar trebui să incite mintea, să o facă să exploreze teritorii noi, sunt considerate scandaloase aici. Ele nu corespund unui tipar mental format de Biserică, de lecturile anterioare și de valorile lumii acesteia. Îmi e, totuși, greu să tac… Când ajunge să mă fascineze o idee, simt nevoia de a vorbi despre ea. Va trebui să învăț să mă abțin. Practic zilnic exercițiul acesta. E necesar, pentru că altfel nu mi-aș mai putea face treaba. Rolul meu aici e unul singur. Atunci când voi pleca, e necesar ca pe străzile din Comrat să vorbească mai multă lume în limba română decât acum. Sau, dacă nu s-o vorbească, măcar s-o cunoască. Nu sunt aici pentru a discuta idei, nu sunt aici pentru a încerca să modific percepții și mentalități. Va trebui să înțeleg asta și să mi-o repet periodic, cu voce tare. Altfel, mă tem că nu voi izbuti să realizez nimic… Câte dintre proiectele românești și nu numai au eșuat tocmai pentru că inițiatorii lor și-au dorit prea mult dintr-o dată, din vanitate, din orgoliu, din grandomanie sau dintr-o dictatorială vocație mesianică!