Antichitatea socotea filozofia ca ştiinţă a ştiinţelor. E adevărat, conceptul era diferit de cel cu care operăm noi azi. Nu cu multă vreme în urmă, era de neconceput un intelectual fără o solidă cultură umanistă (istorie, geografie, mitologie, limbi străine etc.). Ceea ce înseamnă că ştiinţele umaniste au trăit şi vremuri mai bune. Secolul XXI, în România cel puţin, pare a marca un soi de dispreţ suveran faţă de toţi cei care şi-au ales ca domeniu de studiu ştiinţele umaniste. Când totul este sistem binar, când confortul însuşi este adesea redus la sensul său primar de dependenţă faţă de tehnică, pare într-adevăr că a te ocupa de „cuvânt” e desuet, dacă nu cumva facil.
Se insinuează lent, dar sigur, în rândul societăţii româneşti că literatura, religia, filozofia, mitologia sunt preocupări marginale. Ni se transmite din ce în ce mai mult, subliminal e adevărat, că a-ţi vorbi corect limba sau a fi poliglot e un… moft. Nu sugerăm că ar fi vorba despre o conspiraţie bine pusă la punct; fenomenul se petrece de la sine, sub ochii noştri. Observaţi câţi dintre noi mai vorbesc o limbă română corectă şi mai apoi câţi dintre aceştia mai vorbesc o limbă română… vie. Înainte de a glosa pe marginea acestui concept de „limbă vie”, se mai impune o precizare. Cultura presupune deopotrivă ştiinţe umaniste şi reale. Nu există un antagonism între literă şi cifră, între filozof şi fizician sau matematician. Einstein a fost câte ceva din amândouă (prin 1934 scrie o colecţie de eseuri intitulată „Lumea aşa cum o văd eu”), Newton şi Jules Verne de asemenea (Newton publică numeroase eseuri pornind de la textele biblice iar Jules Verne, deşi scriitor, afirmă că „ceea ce un om este capabil să imagineze, alţi oameni se vor dovedi capabili să realizeze”), iar la noi Ion Barbu a vorbit explicit despre matematică şi poezie. Exemplele pot continua. Echilibrul trebuie să existe pentru simplul motiv că orice teorie ştiinţifică este înainte de toate, concept. Ea trebuie verbalizată. Şi apoi, întreaga evoluţie a umanităţii nu poate avea ca scop decât crearea unei „lumi mai bune”. Or, o lume mai bună este o lume care comunică mai bine, care înţelege mai multe, care verbalizează coerent.
S-a spus de atâtea ori că limba unui popor este un organism viu, încât enunţarea acestei idei devine aproape platitudine. Însă cum marile adevăruri, oricât ar fi de banale, trebuie aduse mereu în conştiinţa publică, e nevoie să insistăm. În primul rând, legătura între modul în care gândeşte şi modul în care se exprimă un popor este organică. Vieţuirea în paradigmele unui acelaşi spaţiu, în proximitatea aceloraşi realităţi mentale şi (mai târziu, în epoca modernă) culturale determină membrii unei comunităţi să se exprime într-un mod specific. Simptomul decăderii fibrei morale a unei naţiuni este şi deteriorarea, minimalismul şi schematismul limbii în care comunică.
Mutatis mutandis, deci, elita umanistă îşi are rolul ei bine definit. Nimic nu e mai fals decât ideea că putem ajunge într-o zi să ne exprimăm cu toţii într-o aceeaşi limbă (fie ea engleza sau alta). Realitatea ne obligă să fim poligloţi, dar cel mai adesea gândim în limba noastră şi traducerea se face mental, prin intermediul unui cod lingvistic-matrice. Dovada clară că lucrurile stau aşa este calcul lingvistic. El denumeşte traducerea cuvânt cu cuvânt a unor expresii sau sintagme conform paradigmelor lingvistice proprii. Obişnuiţi să gândim într-o anumită limbă, instaurăm un filtru mental prin care trec, într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de cultură sau de rigorile domeniului în care activăm) toate activităţile noastre cotidiene.
În Geneză, avem parabola Babilonului. În acest prim oraş construit după Potop, oamenii vorbeau aceeaşi limbă. În cele din urmă, însă, Dumnezeu a amestecat limbile lor. Dincolo de semnificaţiile teologice ale capitolului 11 din Facere , Babilonul pare a fi o utopie. A instaura un Babilon modern astăzi nu înseamnă altceva decât a relua într-o altă manieră episodul vechi-testamentar. Nu există indicii că rezultatele vor fi diferite.
Desconsiderarea intelectualului umanist are în România rădăcini care vin de dinainte de 1989. Comuniştii, considerând că intelectualul trebuie să fie util la modul propriu, nu lăsau prea multe şanse de afirmare umanistului, care era folositor doar în măsura în care putea propaga o anume ideologie. Însă, încă înainte de instaurarea comunismului, tendinţa se manifestase puternic. Paşoptiştii umanişti au (mai toţi) proiecte politice, junimiştii, deşi preocupaţi de estetică in cel mai mare grad, aveau şi ei de reglat conturi politice. Ce să mai vorbim despre sămănătorişti şi poporanişti; ei îşi aşezau condeiul în sprijinul unui proiect socio-politic utopic; proletcultismul sau realismul socialist nu au făcut altceva decât să continue o tradiţie rareori şi neconvingător întreruptă. Statul român, prin formele sale efemere de organizare, a avut nevoie de umanişti doar pentru a legitima ideologii. Estetica de dragul esteticii sau literatura nesupusă tezismului şi estetismului nu are tradiţie la noi şi nu se bucură de încredere.
Astăzi, situaţia e uşor diferită. Pe de o parte, s-a generalizat instituţia purtătorului de cuvânt, (ceea ce arată că s-a conştientizat importanţa comunicării corecte, coerente şi neîntrerupte), pe de altă parte, dincolo de instituţie în sine, purtătorul de cuvânt pare mai degrabă un birocrat care vine să umple un spaţiu într-o schemă de personal şi nu un expert în comunicare. Umanistul rămâne în continuare (fie că e filolog, istoric, psiholog, filozof sau jurnalist) o fiinţă umană tolerată intr-un sistem care, preocupat să „producă”, nu înţelege rolul unui individ a cărui specializare pare să se circumscrie exclusiv verbului „a vorbi”.
OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India…