Rodica Ojog-Braşoveanu, „Necunoscuta din congelator”, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, 418 pagini

Pe coperta patru, editorii au găsit de cuviinţă să spună despre scriitoare cum că ar fi „inegalabilă”. Într-adevăr… carte scrisă într-un stil mai artificial, mai primitiv, mai lipsit de fantezie nu am citit demult. Pare că Rodica Ojog-Braşoveanu scrie într-o limbă străină, discursul e unul robotizat. Părţi de cadavre găsite prin congelator, crime peste crime, mistere second-hand…  o recuzită penibilă. Mă gândeam la un moment dat că autoarea o fi scris in vreun dialect mandarin iar ceea ce citesc eu e vreo traducere de mâna a şaptea. Însă, culmea imposturii e atinsă atunci când, din snobism, autoarea introduce aiurea neologisme şi îşi pune personajele să vorbească stupid-pedant. Nu am reuşit să găsesc nicio calitate acestui text. O pierdere de vreme… romanul e un fel de manea a literaturii.

Nota mea: 3

Philip Roth, „Umilirea”, Iaşi, Polirom, 2010, 194 pagini

Un roman subţire, fără aplomb, însă scris cu destulă dibăcie. Am senzaţia că traducerea e destul de proastă. Câteodată discursul auctorial nu curge atât de firesc precum eram obişnuit din lectura celorlalte texte semnate de Roth. Un actor care îşi pierde brusc talentul încearcă o relaţie cu o femeie mai tânără decât el… În cele din urmă, actorul, părăsit, se sinucide. Surprind câteva scene erotice din a doua parte a romanului. Ele apar aparent din senin, fără a fi fost anticipate de ceva anume. E ca şi cum ţi-ai da brusc seama că ai uitat să pui sare în mâncare.

Nota mea: 7

Ion Minulescu, „Roşu, galben şi albastru”, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1998, 196 de pagini

Un roman-revelaţie… Nu m-aş fi aşteptat ca Minulescu să fie un prozator atât de plin de nerv, cu o imaginaţie atât de spectaculoasă. Textul vorbeşte despre români câteodată pe un ton tăios, dezinhibat, cu o luciditate de scriitor mare. Sunt surprinse detalii semnificative, comparaţiile au forţă de impact, condeiul dă senzaţia că alunecă uşor, cu precizie. O ironie fină străbate romanul. O altă calitate a textului este renunţarea voluntară la mesajul etic, siropos, mesaj atât de prezent în texte care discută implicarea românilor în Primul Război Mondial. Un text tonic, sigur pe sine… Merită citit!

Nota mea: 9

David Lodge, „Răcane, nu ţi-e bine”, Iaşi, Editura Polirom, 2004, 288 de pagini

Citind referinţele de pe coperta patru şi fiind deja familiarizat cu Lodge, mă aşteptam la un text amuzant, care să debordeze de ironie, ceva în genul textelor despre soldatul Svejk. Aşteptările mi-au fost înşelate. Textul acesta nu are nimic umoristic în el. E scris cu amărăciune şi e clar că ne aflăm în faţa unui roman de care autorul lui nu se poate detaşa suficient. Cartea e una mediocră, cu un subiect minor şi personaje inconsistente.

Nota mea: 7

Ian McEwan, „Amsterdam”, Iaşi, Editura Polirom, 2009, 242 de pagini

Doi vechi prieteni, un redactor-şef al unui important ziar  şi un compozitor de muzică clasică, îşi promit unul altuia ca atunci când vor ajunge la starea de decrepitudine a amantei lor comune, Molly, să recurgă la eutanasie. În cele din urmă, după eşecuri succesive ale amândurora, Clive şi Vernon se otrăvesc reciproc la Amsterdam, cu complicitatea unor medici olandezi. Textul are o substanţă rarefiată, fără a-şi îngădui o necesară fixare a problemelor psihologice ale personajelor. Pe alocuri, cartea are aspectul deprimant al unui proces-verbal, iar, cu excepţia finalului (umbrit şi el uşor de un melodramatism de tragedie greacă), cititorului îi rămâne senzaţia că se află în faţa unui roman mediocru. Totul se rezolvă prea repede, totul este expediat pasager de parcă întreg romanul ar fi fost scris în grabă.

Nota mea: 7

Orhan Pamuk, „Mă numesc Roşu”, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006, 616 pagini

O carte magistral scrisă. Fiecare capitol este redactat la persoana I, cititorul ascultând pe rând fiecare dintre vocile personajelor. O lume care se destramă, este vorba de lumea conturată în jurul miniaturiştilor otomani, este dublată de o excelentă incursiune în cultura şi civilizaţia islamului. Pe lângă toate acestea, autorul dezvoltă şi o intrigă captivantă. Pe alocuri, şi acesta cred că este singurul minus al cărţii, intriga te duce cu gândul la „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco. Un text în care se simte cu fiecare pagină atmosfera şi savoarea din „O mie şi una de nopţi”, o carte care abundă în referinţe culturale despre care găsim lămuriri într-un glosar plasat la finalul romanului.

Nota mea: 9

„Selected Ghost Stories”, New Delhi, India, Marple Press, 2009, 584 de pagini.

O lectură relaxantă, cu o succesiune de texte care, odată parcurse, oferă cititorului câteva elemente de tehnică literară specifice genului. Acesta e, de altfel, cel mai important câştig al lecturii. Se pot identifica „reţete”, profiluri repetitive sau nuclee narative care, dincolo de ingeniozitatea fiecărui autor, prezintă câteva elemente comune. Lectura e din când în când îngreunată de intervenţia editorului care, în debutul fiecărui text, scrie câteva cuvinte despre autor şi operă. În buna tradiţie indiană, editorul foloseşte cu enervantă abundenţă superlativele. Dincolo de asta, se remarcă „substanţa” textelor selectate. Cu puţine excepţii, povestirile nu coboară sub un anume nivel de mediocritate previzibil pentru textele despre fantome.

Nota mea: 7

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…